Vasile Igna

1. Da, citesc. Şi, dacă ar fi nevoie de o explicaţie, n-aş găsi alta decât aceea că toate lecturile mele din ultimii peste cincizeci de ani, inclusiv cele de „ştiinţă“, sunt asociate unui irepresibil instinct de supravieţuire. Ştiind, de foarte devreme, că nu există nicio şansă de a ocoli moartea, am hotărât că e nevoie să nu mor prost. Iar dacă pentru scriitor, lectura marilor înaintaşi şi a unora dintre contemporani e necesară (dar nu chiar obligatorie), pentru cel ce scrie cu conştiinţa că săvârşeşte un act cvasisacrificial, alături de experienţa mistică (cu partea ei de asceză raţională), ştiinţa (în sensul cel mai larg şi mai acoperitor al cuvântului) e singura care-l poate ajuta să descifreze câte ceva din misterul nesfârşit al lumii dinafara şi dinlăuntrul lui. În ce mă priveşte, pasiunile amatorului (care continuu să fiu) au rămas aceleaşi din şcoala primară: biologia şi fizica. Cu timpul, biologia a trecut de la botanică şi zoologie la biologia moleculară, iar fizica a păşit de la Newton, Faraday şi Maxwell la Einstein, Planck, Heisenberg, Bohr sau Feynman. Nu a fost, de pildă, foarte uşor să înţeleg şi să accept că timpul nu există, că schimbarea e permanentă şi ubicuă, că tot ce e fiinţă are propriul ei timp (interior) şi că ceea ce numim timpul adevărat „măsoară“ ceva abstract care freamătă, concomitent, cu noi şi pentru noi. Nu am devenit, probabil, nici mai deştept şi nici mai optimist, dar, asemenea lui Nicolaus Cusanus, am înţeles că docta ignorantia e preferabilă obscurantismului dogmatic şi reducţionist. Altfel spus, că e mai bine să fii contra moravurilor şi convenţiilor lumii în care trăieşti, decât împotriva raţiunii.

Ultima carte citită? Din domeniul biologiei: Gena egoistă şi Lumea ca un spectacol a lui Richard Dawkins, iar din fizică: Partea şi întregul a lui Werner Heisenberg.

2. Resemnat de a fi citit mult mai puţin decât aş fi vrut şi mărturisind că, dintre „moderni“, marea mea pasiune este Wittgenstein, vă rog să acceptaţi că dacă ceea ce scrie Isaiah Berlin este filosofie, atunci ultima carte de filosofie citită (cu mare plăcere şi real folos, în paralel cu Ispita transcendenţei a lui Paul Kurtz) este Lemnul strâmb al omenirii.

3. Ar fi cel puţin prezumţios să cred că viaţa şi creaţia mea se suprapun într-o asemenea măsură încât una nu ar putea exista una fără cealaltă. Dar, cu siguranţă, lecturile cărţii de filosofie, de ştiinţă şi, nu în cele din urmă, a Bibliei (lecturi mai mult sau mai puţin sistematice, dar neîntrerupte) au înrâurit într-un mod substanţial scrisul meu. Ultima probă ar putea fi o „poveste“, intitulată Paragina, aflată în pregătire la Editura Cartea Românească, care are ca protagonişti un cuplu alcătuit dintr-un fizician şi o biologă. Scriind-o, am conştientizat, odată mai mult, că e posibil să converteşti gravitaţia în gravitate, spaţiul şi timpul într-un arghezian joc „de-a v-aţi ascunselea“ şi să priveşti mutaţiile genetice nu ca dovada unui relativism imanent al fiinţei, ci ca nişte paşi mărunţi într-un tunel la capătul căruia luminiţa se poate transforma în vâlvătaie. În acelaşi timp, nu cred că e nevoie să fii un sceptic înrăit şi nici un optimist incurabil pentru a accepta că nici filosofii, nici oamenii de ştiinţă, şi nici măcar marii vizionari sau teologi nu vorbeau/vorbesc despre o lume ideală (Civitas Dei?), ci despre un om raţional şi infinit perfectibil. Că toţi şi-au pus cam aceleaşi întrebări (ce e viaţa?, ce e omul?, care e locul şi rostul acestuia în univers?) şi că toţi au dat, cu ocolurile şi argumentele de rigoare, aproximativ acelaşi răspuns: ignoramus et ignorabimus. Nu ştim şi nu vom şti vreodată. Ceea ce ne îndeamnă şi pe noi să acceptăm că, la urma urmei, scrisul literaturii nu e mai mult decât o confruntare aprigă, dar cu arme neletale, între memorie şi imaginaţie. Şi să ne amăgim că marile descoperiri din biologie şi fizică au aceeaşi sursă cu cele ale marii literaturi: imaginaţia creativă. Nici pentru una, nici pentru cealaltă nu există standarde temporale imuabile, ci doar aproximări ale unor legi eterne în interiorul cărora omul este obiectul şi subiectul propriei transformări.