Eugen Ciurtin

1. Citesc ştiinţă, o! Citesc ştiinţă mai ales. Cum să nu citim ştiinţă? Vreau să spun, cum să nu citească şi cei care nu sunt oameni de ştiinţă? După cum şi noi, care nu suntem scriitori, citim literatură. Dacă te uiţi la scriitorii altor generaţii şi lumi, vezi repede că citeau omnivor. Şi unii de azi citesc sau citeau omnivor. Alţii, însă – şi sunt atât de mulţi, în română – sunt captivi splendorilor limitate şi scoriilor nelimitate ale eului, mai mult sau mai puţin liric. Avem soluţii, totuşi. Există o fantă durabilă: te poţi ocupa în fond, cu anvergura atenţiei unui astrofizician, de câteva capete de aţă şi câţiva nasturi… Pentru că vechea vorbă profund literară a lui Flaubert despre intensitatea de interes care ar aureola un obiect – orice obiect privit îndeaproape, privit cu adevărat – numai literară la origine nu e. Este profund ştiinţifică (celule şi astre, nu aţă şi nasturi). Este cunoaştere – literară e numai canalizarea particulară a acestei cunoaşteri.

Paradoxul este următorul şi suportă, ba chiar reclamă, meditaţii zilnice: arsenalul de pregătire, atenţie şi mobilizare de resurse al unui savant umanist este în cea mai mare măsură similar cu al oricărui om de ştiinţă în ipostazele ştiinţelor „tari“, ale ştiinţelor naturii, ale ştiinţelor de graniţă. Epigrafiştii glumesc spunând că se ocupă cu o „ştiinţă tare“: manevrează tone de piatră… Dar nu am niciun fel de rezervă în a numi ştiinţă, în sens puternic, nu numai genetica şi astrofizica, sau oricare din cele fără de care nu te poţi orienta azi, ci şi toate filologiile şi, fireşte, istoria religiilor. Un exemplu: Suh∙rllekha, epistola amicală, Scrisoarea către un prieten (monarh) în care Nāgārjuna a expus învăţătura lui Buddha în 123 de versuri. Textul – care este ameţitor: Nāgārjuna îi spune la un moment dat că este o minune, aici în cuprinsul contradictoriu al transmigraţiei, că adormind oamenii se şi trezesc, că pun respiraţie după respiraţie – s-a păstrat aproape două milenii numai în traducerile tibetană şi chineză. Presupuneţi, vă rog, că un anumit Descartes s-ar fi păstrat numai în suedeză şi un anumit Hume numai în italiană… Foarte recent, un savant tibetan din China a publicat o editio princeps suferindă a originalului sanscrit, ceea ce l-a mobilizat pe Péter-Dániel Szántó, un mare sanscritist şi tibetanist educat la Budapesta şi mai ales la Oxford (întâmplător şi clujean de origine…), să aducă aproape instantaneu, într-un mediu colegial deschis, zeci şi zeci de corecturi esenţiale textului sanscrit râvnit de secole. Asta nu e ştiinţă, o uluitoare, pragmatică, decisivă ştiinţă?

2. Dintre seniorii sanscritişti, Johannes Bronkhorst, care a scris, de pildă, o istorie religioasă indiană a absorbţiei, după zeci de ediţii, traduceri şi sinteze ale unora dintre cele mai dificile texte filosofice din practic toate tradiţiile intelectuale indiene, şi e şi interesat în ultimii 15 ani de studiile cognitive. Apoi, din generaţia de azi, mai ales Jonardon Ganeri şi Sonam Kachru, amândoi cu un randament al brianţei epistemice, vital comparativi, cum cred că nici nu s-a întâmplat în ultimul secol. Cea mai nouă carte a lui Ganeri e Inwardness: an outsider’s guide, o incursiune rapidă în fiziologiile enteroatenţiei (antarātman ca fundal comparativ al lăuntricului occidenturilor), publicată în chiar colecţia editată la New York de Costică Brădăţan, şi – tot de la Columbia University Press – închei Kachru, Other Lives: Mind and World in Indian Buddhism. Sunt foarte departe de tradiţia geloasă şi resentimentară a unei Europe filosofice pe cât de concluzive, pe atât de ocluzive. Nu Hegel!

Într-o uriaşă măsură, istoria religiilor Asiei de Sud este şi istoria filosofiei indiene. Aşa că nici măcar nu am o „ultimă carte“, ci un flux chiar continuu de iluştri autori de care nu vor încă să audă cei care stau cu spatele la hipercontinentul Asia. Cei doi principali contemporani ai Sf. Augustin, de pildă, nu sunt defel europeni: sunt Buddhaghosa şi Vasubandhu, fiecare, în pali, respectiv în sanscrită, furnizând în geografii de amploarea şi consistenţa Europei sinteza unei lumi întregi. Fără Visuddhimagga primului, „Calea purificării“, şi fără celălalt, cu Abhidharmakośa, „Tezaurul Abhidharmei“ (i.e. al corpusului buddhist canonic al ideilor numite aici „filosofice“, cu tot cu al său bhāṣya, autocomentariul stringent) nu înţelegi „cum Asia e devenit asiatică“ – iată un titlu omis al lui Eliade, din 1938 – aşadar cum Asia a devenit unitar buddhistă înainte ca orice colon extra-asiatic să-i spună emfatic eronat ce e cu ea şi ce rost secundar, terţiar Europei etc. ar avea pe Pământ.

3. Nu folosesc decât rarisim cuvântul creaţie. Creator este Enescu, nu neapărat şi toţi cei care „creează un nou fişier“. Găsesc însă că am răspuns la chiar această întrebare într-un articol de istoria religiilor din 1999: este exact cum îl face Hermann Broch pe Virgiliu să-l înveţe pe Augustus, în Der Tod des Vergil (1945): „Erkenntnisveränderung ist Zeit und sonst nichts, Augustus, und wer die Erkenntniserneuerung bringt, der gestaltet den weiteren Verlauf der Zeit“ (trad. rom. I. Roman, Bucureşti, Univers, 1975, p. 194: „Modificarea cunoaşterii este timp şi nimic altceva, August, iar cine aduce o înnoire a cunoaşterii modelează viitoarea curgere a timpului“).