Iulian Boldea

Literatura şi ştiinţa

În opinia mea, orice individ cât de cât şcolit are anumite curiozităţi cu privire la ştiinţă, măcar la nivelul minimal şi general, căci cunoaşterea ştiinţifică ne oferă repere clare, nete, distincte pentru a ne cunoaşte pe noi înşine, pentru a înţelege mai bine lumea în care trăim, pentru a ne situa în mod mai confortabil într-un univers care este adesea angoasant, neliniştitor, tulburător prin imensitate şi relief haotic. Pentru Arnold J. Toynbee, principiul raţiunii, al logicii delimitează domeniile ştiinţifice şi culturale în funcţie de diferite epoci istorice: „Credinţa în raţiune, consolidată de-a lungul epocii moderne a civilizaţiei occidentale ca o consecinţă a redescoperirii antichităţii în Renaştere, a început să fie puternic contestată în timpul perioadei moderne târzii şi din ce în ce mai intens după anii 1850“, cu atât mai mult cu cât în domeniul psihologiei „inteligenţa ştiinţifică occidentală a verificat pe calea observaţiei ceea ce a intuit Pascal, şi anume că inima îşi are propriile-i raţiuni, de care raţiunea nu are habar“. În fine, secolul XX este reputat, între altele, mai ales pentru teoria relativităţii, pentru explorarea abisurilor subconştientului şi pentru emergenţa gândirii fenomenologice. Dacă pornim de la premisa că orice manifestare a fiinţei umane reuneşte două modalităţi fundamentale de reacţie la provocările realităţii imediate, una logică, alta intuitivă, putem remarca faptul că interferenţele sau corelaţiile între literatură şi ştiinţă sunt cât se poate de fireşti, ele fiind fundamentate mai ales pe dezvoltarea accelerată a ştiinţei, tehnicii şi, în perioada contemporană, a informaticii.

Între artă sau literatură, bazate pe principiile fanteziei şi legile explorării ştiinţifice nu există un hiat intolerabil; înrudirile dintre Picasso şi Einstein, de pildă, nu sunt puţine, ele bazându-se pe un paralelism intelectual pregnant şi pe deprinderi ale gândirii analitice. Foarte relevant este modul în care postmodernismul exprimă corelaţiile literatură-ştiinţă, prin configurarea unor dimensiuni interdisciplinare ale discursivităţii, prin fuzionarea unor domenii ale cunoaşterii ce beneficiau anterior de o indiscutabilă autonomie, rezultând astfel o serie de texte greu de clasificat, cu structurare polimorfă, fragmentară, rizomatică, texte ce ilustrează din plin condiţia literaturii postmoderne din perspectiva aglutinării de imagini, a hibridizării modurilor de enunţare şi a unor expresii artistice supraparadigmatice, cu resurse diverse (muzica, literatura, fotografia, cinematografia, experimentul ştiinţific etc.).

Un exemplu de intelectual dedicat conexiunilor dintre literatură şi ştiinţă care îmi vine acum în minte este Solomon Marcus, spirit erudit, energic, tenace, inovator, autor al unor cărţi semnificative de analiză matematică, informatică, lingvistică, semiotică şi poetică, aplicaţii ale matematicii în ştiinţele naturii şi în ştiinţele sociale, filosofia şi istoria ştiinţei. Într-un univers al culturii în care specialiştii îşi limitează progresiv domeniul de expertiză, Solomon Marcus căuta, dimpotrivă, să traseze conexiuni, corelaţii, convergenţe între ştiinţă şi artă, între domenii îndepărtate unele faţă de celelalte. Pentru Solomon Marcus, separaţia binară, intolerantă între ştiinţele umaniste şi ştiinţele exacte era inoperantă, viziunea savantului fiind, dimpotrivă, integratoare, sinergică, de comunicare eficientă între diferitele sfere epistemice ale spiritului uman: „Eminescu nu face parte din categoria (…) poeţilor-matematicieni, ci dintr-o alta mult mai largă, în care trebuie să-i includem pe Novalis, pe Paul Valéry, pe Lucian Blaga, pe Camil Petrescu, Nichita Stănescu şi pe mulţi alţii care, scriitori fiind, au trăit cu intensitate nevoia umană de a înţelege lumea, o lume care include ştiinţa ca o parte esenţială a ei. Curiozitatea intelectuală este o parte organică a personalităţii lor. Eminescu s-a comportat în această privinţă cu întreaga modestie a celui care vrea să înveţe. (…) Eminescu nu a avut nici un moment intenţia de a deveni matematician, fizician, chimist sau biolog. El nu a făcut decât să dea curs imensei sale mirări în faţa lumii şi a făcut un efort considerabil de a înţelege măcar o părticică din tainele universului“. În acest context, extrem de relevant este faptul că „universul imaginar al poeziei“ este alimentat de „întreaga diversitate a umanului, în manifestările sale multiple, logice şi intuitiv-emoţionale, empirice şi teoretice“.

Demersul cărturarului exprimă o finalitate gnoseologică majoră: aceea de a dezvălui unitatea lumii şi a cunoaşterii umane, ce rezultă din convergenţa formelor şi strategiilor de cunoaştere, astfel încât idei, teorii, concepte din domeniul matematicii, informaticii, biologiei sau fizicii au posibilitatea de a fi aplicate, valorificate sau valorizate în spaţiul modelator al literaturii, marea Bibliotecă a Cunoaşterii umane fiind alcătuită din corelaţii, convergenţe şi filiaţii între ştiinţă şi literatură, între cunoaşterea precisă şi cunoaşterea subtilă, într-o concepţie deloc restrictivă, ci, mai degrabă, cumulativă şi generoasă, fecundă în premise, argumentaţie şi concluzii epistemologice, din care sunt excluse prejudecăţi, modele prestabilite, canoane imuabile. Orizontul ştiinţei presupune precizie, exactitate, echilibru, judecată fermă bazată pe argumente, corectitudine a accentelor şi rigoare a aserţiunilor, într-un dialog fertil care ne ajută să înţelegem lumea paradoxală şi contradictorie în care trăim, Solomon Marcus subliniind comuniunea în spirit gnoseologic dintre limbajul poeziei şi matematică: „Dincolo de unele aspecte exterioare, care par să le opună, matematica şi poezia au o arhitectură asemănătoare, esenţa lor este în bună măsură aceeaşi. Poezia este un amestec de luciditate şi vrajă. Am putea spune că luciditatea este replica pe care poezia o dă nucleului ei de vrajă, pentru a-l putea reliefa. Luciditate înseamnă aici organizare (deliberată sau nu) a textului la diferitele sale nivele. Studiul acestei organizări nu poate fi dezvoltat cu fineţea necesară fără ajutorul matematicii, deoarece organizare înseamnă structură iar structurile sunt obiectul matematicii. În acest sens, matematica este sora şi auxiliara necesară a artelor“.

Recunosc faptul că sunt interesat, chiar pasionat de ştiinţă (neuroştiinţe, psihologie cognitivă, de problemele dezvoltării personale), dar şi de unele teme majore ale filosofiei. Foarte relevante şi utile sunt unele teme ştiinţifice sau culturale referitoare la inteligenţa artificială, cyberspace, teoria haosului, multiuniversul, medicina transumană, meritocraţie, utilitarism, ecologie, teoria jocului, arta conceptuală etc. O carte de popularizare a ştiinţei de mare interes are un titlu promiţător: Cartea care te va face mai deştept (Editor: John Brockman), cu subiecte diverse, circumscrise unor domenii care progresează continuu, relevându-se astfel necesitatea de a ţine pasul cu ritmul progresului tehnologic şi cu invazia de noutate tehnologică din viaţa noastră cotidiană. La fel de incitantă este cartea lui Robert Greene Legile naturii umane, colecţie de coduri sau lecţii utile în descifrarea comportamentului uman, prin care se încurajează creativitatea şi libertatea interioară.

În privinţa cărţilor de filosofie, am citit cu interes Viaţa spiritului, de Hannah Arendt, pătrunzătoare explorare a activităţilor mentale fundamentale (gândire, voire, judecare) din care se alcătuieşte invizibilul „tărâm al gândirii“ (Kant). Edificatoare mi s-a părut şi cartea lui Isaiah Berlin Lemnul strâmb al omenirii care, într-un stil antrenant, paradoxal, plastic, redă o istorie a ideilor şi subiectele de maximă urgenţă ale epocii noastre, între fantasma adevărului absolut şi tentaţia autoritarismului, într-un vârtej captivant al fervorii intelectuale de maximă luciditate şi persuasiune.