MARIAN VICTOR BUCIU: HRABAL: UN ALT FEL DE LECTURĂ (II)

Cine povesteşte? Chiar şi identitatea naratorului apare, pe ici, pe colo, trădată în traducerea lui B. Hrabal. Din Ore de dans pentru vârstnici şi avansaţi (versiunea românească a lui Ondrej Štefanko, 2000) aflăm că povestitorul este bătrânul care „nu mai desluşea timpul şi dormea îmbrăcat, care şi pe călduri ca asta purta trei rânduri de pantaloni şi dedesubt şi pantaloni de treling (sic!), toţi ferfeniţiţi încât arăta ca porumbeii ăia guşaţi“. Din Lecţii de dans… (trad. din limba cehă de Cornel Barborică, 2015), pentru clarificare: „picioarele îi seamănă cu ale unui porumbel“. Despre bătrânul povestitor, nu o dată hiperbolizant, „familia lui povestea că a fost un om lipsit de curaj, ba chiar un speriat, care o vreme a fost aproape un mutălău de care femeile îşi băteau joc“ (O). În L, se scrie despre fostul tânăr „îngrozitor de timid, ba chiar fricos, care într-o vreme era plin de furuncule peste tot, de care femeile nu făceau decât să-şi bată joc“ (L). Între atâtea salturi stilistico-semantice, iată şi unul de la mutism la furuncule.

Toponimie variabilă. Deosebiri există şi între hidronime (nume de ape) şi oiconime (nume de aşezări).

Apa „Labe“ (în limba cehă) din O e „Elba“ în L. Nimic greşit, cum greşit n-ar fi fost, dimpotrivă, dacă traducătorii, parcă luaţi de valul transpunerii, ar fi făcut totuşi menţiunea la subsolul paginii. Mai citim că „se auzea cum urina pleoscăie în partea cealaltă a pârâului Labiček“ (O), apoi, în L, unde s-a mers direct în apa cea mare, că „puteai auzi pişatul scurgându-se în Elba“ (L).

Pe câmp în Hanásky „bântuiau mistreţii, când se săpa sfecla dihăniile dispăreau de pe câmp“ (O), însă „ţăranii din Haná (sic!), când plecau ei de pe câmp nu mai rămânea nici urmă de ceva“ (L). Mistreţi, dihănii sau ţărani?

Erotică alternativă. Gândurile păcătoase ale sexului „atacă sângele, sensibili la treaba asta sunt sultanii, care dau şi ortul popii din cauza asta“ (O); sau gândurile cu pricina „îţi intră-n sânge, sultanii sunt predispuşi la asta şi mereu ajung să sufere“ (L). Aşadar, sultanii, obsedaţi mai mult decât alţii de sex, vedem că o dată mor, dar a doua oară doar suferă.

Doamnele, spune povestitorul, adresându-se acum mai multor domnişoare (la numărul plural, ca în incipit-ul lui L!), „mie-mi făceau avansuri, încât am şi luat bube din pricina asta, dar încă mă simt în stare să vă fac nişte pantofiori“ (O). În L, despre doamne, este scris că: „mi-au făcut atâtea avansuri că, dacă mă puneam la mintea lor, ajungeam din pantofar de lux un papugiu“. Bube, apoi minte. Sunt excluse bubele la minte. O enigmă rămâne şi dacă vorbeşte un pantofar de rând sau unul de elită.

Să vedem cum evita pantofarul, pe când era burlac, militar în război, numeroasele propuneri de însurătoare ale fetelor şi femeilor: „precum Goethe le-am spus că sunt slab de piept“ (O); „asemenea lui Goethe, sufeream de inimă“ (L). Să fie pretextul refuzului unul şi acelaşi? A fi slab de piept ar însemna nu o suferinţă a inimii, dar a plămânilor. Se dădea drept tuberculos, ca atare bolnav? Sau un bolnav ironic, etern amorezat, Casanova boemian, Romeo pantofar în tranziţie militară?

În faţa unei femei atrăgătoare, bărbatul „e năpădit de furnici“ (O). Adică: „pe toţi bărbaţii îi trec fiori“ (L). Furnici, fiori, bărbatul, bărbaţii, e cât se poate de pasionantă dispersia enunţiativă a transpunerii.

Oricât ar fi de surprinzător, aceste extrase provin din acelaşi context: „observasem doar că femeile frumoase au apucături criminale“ (O); „aşteptam să văd ce vicii aveau fetele“ (L). E de mirare cum se poate ajunge de la categoria femeilor frumoase la aceea comună a fetelor. Dar uimirea deplină rămâne constatarea că, fie şi pe timp de război, femeile frumoase vor să ucidă. Iar constatarea apare fără dubiu. Dincoace, povestitorul nu observă, dar stă la pândă într-o unică proiecţie mentală, aceea de-a cunoaşte cusururile păcătoase ale fetelor.

Un oarecine a fost îngrijit „de frumoase membre ale asociaţiei sportive «Şoimul»“ (O); ori „de frumoase sportive din Sokol“ (L).

Traducerea nu prinde acelaşi sex: e vorba de ţigani ori de ţigănci? Printr-un „poliţai“, „ţiganii bătrâni erau obligaţi să încălzească apa şi apoi să plece de acolo“ (O); un „poliţist“ „le ordona ţigăncilor mai în vârstă să încălzească apa, apoi le alunga de acolo“ (L).

Traducerile trag iar în două părţi. Acelaşi e doar sfătuitorul, domnişoarele sau fetele să nu fi fost dintr-un bordel, restul diferă, de la vulgar la aproape cavaleresc. O: „locotenentul Hovorka ne sfătuise să ne căutăm mai bine domnişoare private, unei fete private îi cumperi nişte bomboane şi ai parte de dragoste cu nemiluita“. L: „locotenentul Horvoka a zis că mai bine am căuta nişte fete care să nu fie profesioniste, le ofeream nişte ciocolată şi gata, era dragoste adevărată“. Şi dacă între bomboane şi ciocolată diferenţa n-ar fi mare, dragostea cantitativă şi dragostea reală nu se apropie. Pe front, poate mai verosimilă ar fi cea dintâi şi nu cea din urmă?

O versiune ne spune istoria „tratării unui amor“ în toată regula unor clişee verbale larg codificate: „şi la urmă îi spun fetei de învăţător că acum urmează ca păpuşica ei să facă huţa, iar ea îmi răspunde că şi băieţelul meu se va da în bărci, şi-mi face urarea ca armele să fie cât mai curând agăţate-n cui“ (O). Altă versiune reţine numai simpla curtoazie şi anti-belicismul: „în cele din urmă i-am spus acelei fiice de învăţător că domnişoara este foarte drăguţă, iar ea mi-a spus că şi tânărul domn de asemenea, şi mi-a urat ca războiul să se termine cât mai repede“ (L). Raportul dintre versiuni apare unul de maximă diferenţă.

La figurat, probabil, dar cu sens absurd, „unul poate sări chiar pe o iapă şi nu i se întâmplă nimic“ (O), pe când la propriu „unul umplă (sic, evident: umblă, n. m.) cu o curvă şi scapă fără nici o problemă“ (L).

Să confruntăm o nouă lecţiune în expresie erotică: „Zdenka aia mi-a zis: tu, taurule, îţi permiţi prea multe!“(O); „Zdenka mi-a zis: necioplitule, îţi permiţi cam multe!“ (L) Figurativul taurule e altceva decât propriul necioplitule, şi pentru o fată sau femeie, şi pentru semantică.

Două comparaţii exprimă iritarea senzuală a unei femei: „Vlasta îmi zicea: ce tot stai aici ca o ciupercă otrăvită?“ (O); ori „zicea: ce stai aşa ca bolovanul“ (L). A doua expresie e adecvată limbii-ţintă, prima era probabil potrivită limbii-sursă.

Iată o schiţă de portret erotic: „acolo unde-mi făceam meseria de pantofar aveam o fată, pe una Mařena, avea o burtă cât o tobă, ţâţe precum Maria Tereza, iar curul ca o cocină ori un dulap“ (O); iar dincoace „pantofarul pentru care lucram avea o fată, Mařena o chema, cu un pântec ca o halbă de bere, cu fundul cât baniţa şi cu sâni ca ai Mariei Tereza““ (L). Trecem peste termenul părţii de jos a fetei, nu e vorba de o diferenţă semantică, însă: toba ori halba de bere, cocina ori baniţa ori dulapul, nu se substituie.

Transcriu şi ceva din chinul incert al unui fiu: „unul care era dus cu mintea, când îl apucau pandaliile, ţipa“ (O) – la maică-sa, care-i aducea numaidecât o fată; „era un băiat nu tocmai întreg la minte, care, când a simţit dorinţa pentru prima dată a început să strige mama, mama“ (L). Nu pare că e acelaşi băiat. În O, el cerea mamei o fată de câte ori avea o criză nervoasă (nu sexuală), iar în L s-a-ntâmplat la prima dorinţă explicit sexuală. În ambele versiuni, băiatul e insuficient mintal, dar atunci ce-i e mai potrivit, între pandalie şi dorinţă?

O fiică „a dat dovadă de cea mai extremă declaraţie de dragoste“ (O); „i-a oferit unui bărbat dovada supremă a dragostei“ (L). Agramatismul (cea mai extremă) ar fi scuzabil, aparţinând personajului povestitor (O), dar el nu există (L). Dar dacă există? Apoi, în al treilea text, cel al lecturii, poate există, poate nu există… Lectură adesea turbionară!

Citim într-un început de istorioară că „odată, o frumoasă care avea Petingeum s-a măritat cu unul plin de bani, fiindcă citise «Stăpânul femeilor»“ (O); citim dincolo că „odată, o fată frumoasă, care fusese educată la colegiu, s-a măritat cu un bogătaş, pentru că citise Proprietarul forjelor“ (L). Colegiu, asta e Petingeum, înţelegem nu de la subsolul paginii de la O, dar din textul de la L. Însă ce carte citise frumoasa? Una despre un stăpân, mă rog, proprietar, de femei ori de forje? Era stăpân de sclave sau mic industriaş, eventual fabricant şi vânzător?

Absenţa virginităţii ia două căi de expresie: o evreică „mi-a şoptit că nici ea nu era de două ori curată“ (O); „mi-a şoptit că nici ea nu era tocmai curată“ (L). Într-un caz s-ar înţelege că ea ar fi avut două raporturi sexuale cu un neevreu, iar în altul nu ştim numărul lor. În primul caz, necurăţia era clar recunoscută, în cel de-al doilea ea nu se desprindea de feciorie. A treia lectură caută şi ea adevărul…