Radu Găvan

Foto: Ana-Maria Găvan

Radu Găvan (n. 29 decembrie 1978) este autorul romanelor Exorcizat (2014), Neverland (2015) şi Diavoli fragili (2017). A primit premiul de debut „Mircea Ciobanu“ al Uniunii Scriitorilor din România şi premiul pentru cel mai bun roman la Festivalul „Alexandru Macedonski“ pentru Neverland, volum apărut în germană în 2018. În 2019 a publicat volumul de poezie Bestia obişnuinţei. Cea mai recentă apariţie editorială a sa este romanul Isus din întuneric (2021), publicat la editura Litera.

Ştefan Bolea: În Isus din întuneric (dar şi în Diavoli fragili) apar texte care trimit la alte texte, care trimit la altele. De exemplu, Amadeo citeşte o anexă a biografiei lui Admistadt, în care acesta descrie o întâlnire cu un poet, care îi povesteşte sensul ascuns al unui text. Această meta-scriitură este un elogiu al literaturii sau o descriere a impasului său „mincinos“?

Radu Găvan: Nu mi-am pus niciodată problema aşa, însă este o întrebare interesantă. Presupun că în funcţie de unghiul şi distanţa de la care priveşti, poate fi toate cele de mai sus şi nici una. Eu încerc să spun povestea aşa cum mi se arată şi folosesc tot ce consider necesar pentru asta. Exemplul de care pomeneai poate avea un sens premonitoriu, de viziune, poate fi o întâmplare reală sau e, pur şi simplu, o poveste, care poate influenţa viitorul lui Amadeo. Bănuiesc că rămâne la alegerea cititorului ce reprezintă de fapt.

Ş.B.: Dacă la Eliade anumite personaje sunt, de fapt, moarte, existând într-un alt plan ontic, la tine există eroi care sunt asasini virtuali. De unde provine fascinaţia ta pentru nebunie şi pentru devianţă?

R.G.: Hai să-ţi dau două exemple care mi-au venit în minte după ce am terminat de citit întrebarea. Îmi amintesc de o noapte în care mă priveam într-o oglindă mânjită şi mă schimonoseam în fel şi chip, şi mârâiam, şi urlam ca un animal, ca o bestie. Nu mă recunoşteam, pur şi simplu căutam ceva familiar în ochi şi nu găseam nimic şi am trăit foarte clar senzaţia că acolo era altcineva. E vorba de perioada în care lucram ca agent imobiliar şi locuiam singur, undeva între 2003 şi 2005, perioada de care vorbesc în Exorcizat. Îmi amintesc apoi o altă senzaţie, de anul trecut, tot într-o noapte, când eram foarte obosit şi brusc n-am mai reuşit să pun barieră gândurilor. Pur şi simplu veneau fără întrerupere, mă bombardau, iar eu nu puteam face nimic pentru a le opri. Mi-am amintit de Elyn Saks, care descria schizofrenia comparând-o, printre altele, cu senzaţia pe care ai avea-o dacă ai fi pe un stadion plin şi toată lumea ar urla în direcţia ta. Mecanismul de filtrare s-a stricat şi primeşti totul dintr-o dată. Experimentasem la o scară incomparabil mai mică acea cădere a scutului şi tot a fost ceva înfiorător. Acestea fiind doar două exemple, nici pe departe cele mai teribile – despre unele nu pot vorbi decât în cărţile mele, câteodată într-o formă adaptată, sublimată uneori, te întreb: Cum aş putea să nu fiu interesat de lucrurile acestea?

Ş.B.: Te pasionează teologia? Care este sensul trimiterilor repetate la ideea infernului?

R.G.: Mă interesează Dumnezeul din oameni, felul în care putem ajunge să-l cunoaştem, să ne cunoaştem, acea pace interioară atât de dificil de găsit şi mai ales de menţinut. Îmi e destul de greu să explic în câteva cuvinte ce am spus în sute de pagini, dar hai să zicem că pentru mine drumul spre acel paradis trece prin infern şi mă îndoiesc că voi ajunge să rămân vreodată acolo, pentru că de ajuns, am mai ajuns, dar mereu m-am întors şi probabil aşa va fi tot timpul – o balansare continuă între stări. Îmi doresc însă, normal, să petrec cât mai mult timp acolo, în linişte.

Ş.B.: În Exorcizat (dar şi în Isus din întuneric) practici o formă de condensare/substituţie a personajelor care aminteşte de finalul din Fight Club. Cum te raportezi la proza transgresivă?

R.G.: Nu-mi plac limitările, nu cred în limite. Detest când vine cineva şi-mi spune – nu poţi face asta şi asta, e prea mult, nu e ceva pe care să-l fi făcut cineva, aşa că nici măcar n-are rost să încerci. Eu nu simt că am vreo limită, că literatura mea are vreo limită, dimpotrivă – universul meu creativ e în continuă expansiune. Acum câţiva ani îmi plăceau mult cărţile lui Palahniuk, mă rog, unele dintre ele, mai ales Bântuiţii. Drept să-ţi spun, Fight Club nu e chiar printre favoritele mele, prefer de departe filmul. Referitor la forma de substituţie de care spuneai, mă fascinează această întâlnire cu forma întunecată, sau ascunsă în întuneric, care nu mi se pare neapărat ameninţătoare, ci mai curând un fel de a înţelege anumite lucruri teribile, de a trăi cu ele, de a le supravieţui.

Ş.B.: Diavoli fragili mi se pare un poem de dragoste filială/fraternă dedicat lui Bolaño. Care este relaţia ta cu prozatorul chilian?

R.G.: Am avut o perioadă în care eram foarte interesat de Bolaño, de literatura şi de viaţa lui, şi în Diavoli fragili am dorit să scriu despre un personaj care este fascinat de el în asemenea măsură, încât Bolaño să fie parte din povestea lui, din felul în care îşi narează viaţa, să se identifice cu marele scriitor. Prin urmare, am adoptat în anumite momente o notă bolañiană, ceea ce a reprezentat cumva un sacrificiu al stilului meu, deşi nu ştiu dacă sacrificiu e neapărat cuvântul potrivit, un risc, da, însă a meritat pentru că asta am dorit să transmit – spiritul lui Bolaño rătăcind printre rândurile unei vieţi, unor vieţi, aşa cum şi în capitolul trei al cărţii am adoptat nota lovecraftiană, la fel, un alt risc. A fost o pervertire voită, nu ştiu câţi au înţeles asta, dar, repet, a meritat. Pentru mine contează în primul rând povestea, nu felul în care sunt privit.

Ş.B.: Scrisul în sine are o aură eroică, aproape romantică, în proza ta, dar lumea literară (revistele literare, criticii, cenaclurile etc.) este deseori persiflată. Care este explicaţia acestui contrast?

R.G.: Scrisul este o formă de artă, ceva divin, lumea literară e cât se poate de omenească, iar de ce e omenesc putem râde în voie.

Ş.B.: Familia ocupă un loc important în proza ta. De multe ori, raporturile familiale ascund potenţiale conflicte şi o violenţă latentă. Cum eşti tu ca tată?

R.G.: Ai menţionat violenţa – poate că în acest caz întrebarea corectă este: „Cum ai fost, cum eşti ca fiu?“, dar nu pentru că tatăl meu ar fi fost un om violent, dimpotrivă – tatăl meu este cel mai blând om pe care l-am cunoscut, deci nu poate fi vorba de un iad aici, ci de altceva, de o tăcere, poate ceva ce am perceput ca pe o absenţă, o trădare subtilă, nu ştiu nici eu. El a fost un tată blând, dar eu am fost un fiu violent, poate pentru că aşa era natura mea, poate pentru că încercam să trezesc nişte reacţii, poate pentru că eram prea necopt pentru a înţelege blândeţea, poate că voiam să vorbesc despre nişte lucruri şi nu ştiam cum, poate toate astea la un loc, nu ştiu…

Ca să-ţi răspund la întrebare – scrisul meu e în directă legătură cu fiul meu – s-au născut cam în aceeaşi perioadă – fără el nu aş fi putut descrie multe dintre lucrurile importante din cărţile mele – relaţia dintre Amadeo şi Jonas, de exemplu – cel mai puternic exemplu, este inspirată de relaţia mea cu el, de ce e mai frumos, de ce e pur între noi. Fiul meu se bucură de fiecare dată când mă întorc acasă. Asta e minunat, îmi spune că fac ceva bine ca tată. Are 8 ani acum şi se bucură la fel de mult când mă revede. Pandemia mi-a oferit şansa de a petrece mai mult timp alături de el. Eu sunt prietenul lui, îmi doresc foarte mult să poată vorbi cu mine oricând are nevoie, e important să aibă încredere în mine, aşa cum şi eu am o încredere nestrămutată în el. Sunt foarte mândru de Vlăduţ, e un copil extraordinar, inocent, cu o minte frumoasă şi un suflet curat, un artist. Cred că va face nişte lucruri minunate în viaţă, chiar cred asta şi i-am spus-o.