FLORIN CHERMAN: ÎNTRE PLATON ŞI ARISTOTEL

În 1830, Samuel Taylor Coleridge a spus, mărturie stând volumul Table Talk (1835), că fiecare om se naşte ori aristotelician, ori platonist, tertium non datur. Cine s-a născut aristotelician nu se va converti la platonism, iar niciun platonist nu va putea vreodată să devină aristotelician. Acesta este contextul în care aş include opusculul lui Georgios Gemistos Plethon, În ce privinţe se deosebeşte Aristotel de Platon (Polirom, 2021), în traducerea lui Alexander Baumgarten, tratatul în care un platonist feroce apără platonismul într-un mediu aristotelic.

Cartea aduce în atenţia cititorului destinul filosofiilor acestor doi autori: Aristotel şi Platon – doi prieteni pe care, se zice, adevărul i-a îndepărtat unul de altul. Hazardul sau necesitatea istorică, cunoscute prin istoria circulaţiei manuscriselor, a făcut astfel încât Occidentul latin să moştenească şi să recepteze în mai mare măsură operele aristotelice, astfel devenind întrucâtva aristotelician; pe când Orientul grecesc şi l-a păstrat oarecum mai bine pe Platon, astfel devenind întrucâtva platonician. Şi pe acest divorţ îl putem înscrie în istoria tumultoasă a relaţiilor dintre vestul şi estul european: istorie a celor două imperii cu două capitale; mai târziu – cu două biserici distincte. Analiza acestei istorii ajunge până la distingerea, păstrată în literatura clasică a ştiinţelor politice, făcută de Samuel Huntington între două civilizaţii: cea occidentală şi cea ortodoxă.

Ajungem astfel să vorbim despre Georgios Gemistos: un grec bizantin, venit împreună cu alţi 700 de greci în inima lumii latine, la Conciliul de la Ferrara-Florenţa (p. 13), pentru a vorbi despre unificarea celor două biserici, dar care a sfârşit prin a povesti latinilor despre un mare gânditor grec pe care îl cunoşteau mai puţin, dar pe care erau foarte doritori să-l cunoască (p.17). Astfel a apărut tratatul În ce privinţe se deosebeşte Aristotel de Platon.

Văd această carte simultan pe două planuri, inseparabile dar distincte, precum două feţe ale unei monede. Primul constă în vocaţia cărţii de a fi un monument cultural şi istoric, o apariţie unică în producţia de carte în limba română. Celălalt plan, este cel al unei cărţi de filosofie, care îmi promite mie, cititorului, să citesc despre Platon şi Aristotel, aşa cum i-a înţeles un autor grec din secolul al XV-lea. Despre această carte în calitate de monument cultural s-a vorbit mult mai bine decât aş putea spune eu: este unul dintre puţinele, dacă nu singurul document literar al gândirii filosofico-teologice bizantine a secolului al XV-lea, disponibil în limba română; apoi, „unul dintre cele mai importante tratate care au stat la baza filosofiei Renaşterii şi unul dintre cele mai relevante documente care atestă transmiterea culturii antice greceşti spre Evul Mediu târziu şi modernitatea timpurie“ (p. 14); şi, în fine, vorbim despre o carte care l-a readus în prim-plan pe Platon, astfel contribuind întrucâtva la declinul interesului pentru Aristotel în filosofie (p. 47)

În calitate de tratat de filosofie, ce este şi ce nu este acesta, ne spune A. Baumgarten: „cititorul […] dacă se aşteaptă de la el o comparaţie doctrinară între cei doi filosofi […], ar putea să rămână foarte nedumerit“ (p.5), pentru că intenţia acestuia, conform autorului său, este după cum urmează: „noi nu ne propunem să corectăm toate «erorile» lui Aristotel în general, ci să vorbim doar despre cele mai mari şi mai de seamă, precum şi despre cele prin care, opunându-i-se mai ales lui Platon, este lăsat nu cu puţin mai prejos faţă de mijlocul acestuia“ (p. 97). După cum sugerează şi numele, Plethon, este un platonist convins, iar tratatul său, deşi se încadrează într-o vastă literatură (istoricul căreia este oferit de către traducătorul cărţii, în studiul introductiv – pp. 20-21) ce îşi propune să formuleze diferenţele şi similitudinile dintre doctrina lui Platon şi cea a lui Aristotel, are un alt scop. Şi anume acela de a repara un fapt pe care Georgios Gemistos pare că îl regretă: faptul că Aristotel este ţinut mai în cinste decât Platon. De aici, de pe poziţiile unui platonist, autorul construieşte acest opuscul în care enumeră, de fapt, în ce privinţe Aristotel îi este inferior lui Platon. Dintre acestea putem enumera unele: a încălcat legile argumentării (p. 73); divizează fiinţa şi argumentează aceasta într-un mod insuficient (p. 73); doctrina lui conţine contradicţii (p.79); a propus o cosmologie redundantă, inventând la întâmplare un al cincilea element (p. 101); iar cel mai neînţelept lucru pe care l-a inventat fiind mişcarea eternă a cerului, care are drept consecinţă eternitatea lumii (p. 115).

În final, voi încerca să răspuns la o întrebare simplă: cui i se adresează această carte şi cine ar fi interesat de ea? Fiind o traducere a unei opere fundamentale a culturii, această carte poate fi privită ca existând prin co-autorat: primul autor este Georgios Gemistos Plethon, el s-a adresat unui public florentin care l-a citit pe Petrarca şi din acest motiv voia să cunoască mai mult Platon, pentru că împărtăşea cu autorul numit criticile aduse universităţii şi, implicit, scolasticii latine preponderent aristotelice (p. 17). Celălalt „autor“, A. Baumgarten, cui se adresează? În calitatea cărţii de monument cultural – oricărui spirit interesat de istoria culturii europene; unui public care vrea să se înţeleagă mai bine pe sine, starea actuală a lucrurilor, şi din acest motiv are un interes pentru istorie. În calitatea cărţii de tratat de filosofie – unui cititor care, prin această carte, ar putea simţi mişcarea vie (deşi, sau tocmai pentru că, este înregistrată în carte şi păstrată pentru mai bine de cinci sute de ani) a gândului care trăieşte printr-o polemică filosofică. Acest cititor are ocazia de a vedea cum se ceartă filosofii între ei şi cum înrâuresc veacurile prin această ceartă. Acest cititor ar fi invitat să îi cunoască şi pe Aristotel şi pe Platon şi să evalueze el însuşi validitatea criticilor, astfel, el însuşi să participe la mişcarea vie a gândului şi a filosofiei.