CONSTANTIN CUBLEŞAN: MELANCOLIC PÂNĂ LA TRAGIC

Asociat, de cele mai multe ori, generaţiei optzeciste (a debutat, cu repetiţie, în 1977 şi în 1978, în Caietul debutanţilor, al editurii Albatros, pentru ca un volum personal să publice în 1980, La fanion, de fapt adevăratul debut editorial), Liviu Ioan Stoiciu face figură aparte în cadrul grupării (cât poate fi considerată o grupare!) el neţinând cont de niciun fel de alt program literar/poetic decât acela pe care însuşi l-a creat, l-a propus şi l-a urmat, într-o evoluţie singulară în lirica noastră de azi, de-a lungul celor patru decenii de activitate (dacă a scrie poezie este o activitate, în sensul comun al cuvântului) până la ampla şi insolita (în felul ei) antologie Stricarea frumuseţii (Editura Rocart, 2019, colecţia Poeţi laureaţi ai Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“), în care selecţia din volume se face în ordine inversă, urmând traiectoria unui de azi spre ieri.

Semnificativ este faptul că primele volume au fost comentate sub semnul mitologizării realului (Radu G. Ţeposu), pentru ca în cele mai recente să se evidenţieze modul propriu de a citi realul şi realitatea (Ioan Holban). S-ar putea deduce de aici că drumul creaţiei lirice a lui LIS este unul linear, poetul reluându-se, oarecum constant, pe sine. Or, o asemenea înţelegere este cu totul falsă şi păguboasă pentru definirea profilului poetic al acestuia. E adevărat că în prima fază a creaţiei sale lirice predomina un soi de poetizare a faptului cotidian mărunt („băi, acela, ce te bagi în/ faţă, stai/ jos: în curtea/ şcolii, caravana, cu difuzorul deschis la/ maximum, «film, film, cu/ colectivizarea, cu lămurirea/ satului…» cuuuum?… iar?… păi, aici, în/ ce an suntem/ noi?... «omienouăsutecincizecişicinci…/ cincizecişi…» aoleu, aoleu, a/ lipit capul/ greşit, a… /prăfăraie, trece/ o căruţă cu cai cu opt picioare fiecare: o/ femeie cu părul adunat în coc, după ce/ îşi netezeşte/ rochia, traversează pustiul cu o/ tavă întinsă în/ mâini: pe tavă, bineînţeles, un/ cap, eu, tu, el…/“ – *** barşt); tentat de literatura absurdului, creează imagini groteşti în rezonanţă fantastică. Curând, însă, această etapă de exerciţii ostentative, relatate fără ostentaţie, o depăşeşte. Poetul priveşte realitatea cu alţi ochi, rezonând cu dramaticele întâmplări de zi cu zi, faţă de care ia atitudine polemică şi aceasta asumată existenţialităţii proprii. Astfel că lirica sa devine din ce în ce mai gravă, mai dramatică, în notă autobiografică, denunţându-şi vârsta şi, mai ales, atitudinea oarecum blazată: „M-am sălbăticit, nu mai ies din casă decât scos cu forţa,/ nu mai vreau să am de a face cu nimeni,/ nu mai am nici o obligaţie. Peste o lună şi jumătate împlinesc/ 58 de ani! Nu pot să cred. Normal ar fi/ să mă simt bine cu mine/ însumi măcar acum, pe ultima sută de metri – dar nici/ pomeneală/ Sunt în/ stare să mă autodevor de pe o zi pe alta. Curios, însă, îmi tot/ amân sentinţa, aşteptând, senin,/ nu ştiu ce (…) Totul e o corvoadă. Ziua de poimâine, fiindcă vine şi ea/ negreşit, mă deprimă de pe acum/ la culme. Iar ziua care a trecut e egală cu zero…“ (Cuprins de viscol pe dinăuntru).

Structural, Liviu Ioan Stoiciu este un melancolic şi nostalgic, stări pe care face tot posibilul să le estompeze (să le tempereze), să lase cel puţin impresia că le domină (depăşeşte) printr-o atitudine de bravare teribilistă a sinelui: „eu, poet/ idilic, de curte, în/ glumă, în car de aur, tras de doi/ catâri albi, acoperiţi cu perdele de purpură, cu/ covor şi cu plăci în mişcare, care/ scânteiază“ (dar o regulă a jocului). Universul poetic se confundă cu biograficul – iată, dacă vreţi, o coordonată ce traversează toate volumele – reţinut într-o evocare a copilăriei la ţară/sat (cantonul 248 – Halta CFR Adjudul Vechi „la 4 kilometri de oraşul Adjud“; locul naşterii, devenit un reper referenţial al primelor sale poeme), cu nostalgie („La ce mă tot împinge valul din/ interior: aducerile aminte, de care mă feresc sau nu mă mai/ feresc /…/ O, mari lucrări: vremuri/ rămase/ în urmă, cu personaje de turtă dulce şi chinoroz. Personaje/ din folclor… Care ţineţi la bunăstarea/ sufletului? Memoria îmi joacă mereu/ feste“ – În curând apar giganţii), lucidă consemnare a tot ce se petrece în preajma-i, istoricizare a concretului diurn, la care vibrează din ce în ce mai dramatic, odată cu înaintarea în vârstă („Totul devenind anevoios de la o vârstă“ „Am îmbătrânit“) şi în vremuri, până la conştientizarea spectacolului social (nu numai) actual, derizoriu, al deşertăciunii lumii reale din care însuşi face parte: „N-au rămas decât resturi,/ marile viziuni pentru mine erau în secolul trecut pe toate/ drumurile, miroseau frumos, acum nu/ mai sunt nicăieri, numai vârsta e de vină? (…) înainte lucrurile / aveau o legătură între ele, un rost, acum totul e/ desperecheat, unde întorci/ capul vezi mortăciuni pe picioare, «zombi», strâmbi din nas,/ s-au uzurpat simţurile“ (Mari viziuni).

E o poezie confesivă, totuşi dialogală, adresându-se mereu unui alter ego al său în care se identifică, adresându-i-se lui (sau iubitei), ca într-o oglindă în care îşi introspectează sufletul, emoţiile, trăirile („Mă afund în interiorul meu, îngheţ de frig“). Mai ales trăindu-şi (retrăindu-şi) astfel propriile experienţe existenţiale, stând faţă în faţă cu sine şi contemplând (evocând) trecutul. Imaginile lumii, se recompun parabolic într-un halou al actualităţii inadecvate sieşi: „la noi prin grădini creşte o buruiană care/ ar trebui lăsată naibii să/ se usuce: buruiană a/ anihilării reciproce, eficace… Floarea/ ei fiind extraordinar de mirositoare… Care te adoarme pe/ picioare (…) Somnul nostru este mai aproape ca oricând/ acum de moarte“ (La noi prin grădini).

Discursul e mărturisitor pentru tot ceea ce i se întâmplă, pentru tot ce se întâmplă în preajma sa, într-o lume nouă, nu neapărat mai bună. Evoluţia biologică se identifică astfel cu evoluţia poeziei care dintr-o nominalizare oarecum anecdotică în concreteţea elementelor diurnului comun, devine treptat o ipostaziere a tragicului („Nu mai/ vreau nimic de la nimeni, nu mă/ pot motiva continuu – ce să fac? Să mă uit/ la mine cum mă duc şi mă tot duc şi cum/ mi se stafideşte creierul? Sunt singur, izolat, al nimănui,/ dacă mă prăbuşesc pe stradă, nici câinii/ vagabonzi nu se uită la mine“ – Deşănţat). O lirică dezolantă, răscolitoare de sine a poetului, tulburătoare prin etalarea la vedere a sufletului, expus cu o sinceritate debordantă. LIS este printre puţinii noştri poeţi, dacă nu cumva singurul, care vorbeşte cu o francheţe atât de dură despre decăderea lumii în care propriul sine se vede obligat la decădere, provocându-i astfel neliniştea unei singurătăţi patetice, dacă se poate spune aşa. El plânge fără lacrimi, vorba lui Gheorghe Grigurcu, cu sentimentul acut al deznădejdii, caligrafiat metaforic în imagini răvăşitoare: „osândit în lanul de rapiţă,/ amirosind/ la o margine a lumii, lăsat să circule pe cărarea/ care duce la beţie, la/ secţia de sicrie, în adâncul minţii – nu glumesc“ (În lanul de rapiţă).