ŞTEFAN BOLEA: FILOSOFIA EMBRIONULUI

În cel mai recent roman al său (Omul din eprubetă, Iaşi: Polirom, 2021), Nichita Danilov construieşte o distopie postmodernă, pornind de la o viziune non-antropică asupra vieţii pe Pământ. Un embrion de pe nebuloasa Andromeda este captat de profesorul Brauner (un avatar al doctorului Frankenstein) şi proiectat genetic să devină un soi de supraom. Cu ajutorul unui cronovizor, embrionul poate cunoaşte alte realităţi virtuale, fiind în stare să evadeze din laboratorul-uter. Miza romanului constă în modul în care este percepută umanitatea de către un out­sider.

Deşi splendid scrisă, cartea păcătuieşte la capitolul acţiune. Nu se întâmplă mai nimic, mai ales pentru că monologul interior al eroului obturează acţiunea. Prima parte este dedicată descrierii laboratorului şi experienţelor trecute de pe Andromeda, în care embrionul a decăzut de la meseria de sufleor la cea de circar şi în care este descrisă insatisfacţia personajului legată de o explicaţie coerentă a cosmosului (constanta Psi, cea care ar lămuri sensul esoteric al universului, îl fascinează şi derutează deopotrivă). A doua parte se referă la escapada cu ajutorul cronovizorului la preşedinţie, iar a treia pare o glosă la complexul demiurgic.

Citind Omul din eprubetă ca un eseu deghizat în roman, avem şansa unui regal ideatic. De exemplu, iată cum personajul principal se confruntă cu platonismul. „Dar cum să nu dea dovadă de atâta perfidie fiinţele umane dacă iau naştere în urma unor astfel de acuplări? De ce omul nu se naşte dintr-o idee? De ce are nevoie de carne palpitândă pentru a exista? […] Ideile îşi schimbau mereu configuraţia geometrică. O muzică ambiguă izvora din ele. O ascultam ciulind atent urechea interioară, căutând să discern sunetele de ecoul ce se propaga din ele, creând în jurul meu un fals halo. Ideile şi umbrele lor defilau prin faţa mea îmbrăcând diferite sunete, forme şi culori. Iar umbrele ce le însoţeau erau aidoma cu ele.// Contemplându-le, mă întrebam: cum pot să disting ideile în sine de umbrele lor, care mistifică realitatea şi induc în eroare privitorul? Întrebarea aceasta se reflecta reverberând în mintea mea, dând naştere la alte şi mereu alte întrebări. Dar oare umbrele ideilor […], fiind aidoma cu ele, […] cu ce se deosebesc de ideile adevărate?!“ (pp. 29-30)

De fapt, romanul are nu numai un puternic fond metafizic, ci şi componente esoterice şi teologice, care devin proeminente mai ales în partea a treia (Elohim). Mai greu de înţeles este repulsia autorului faţă de freudism, pe care îl parodiază neîncetat, deşi foloseşte din plin grila pansexualistă. De altfel, şi Schopenhauer este persiflat („Pe vremea lui nu existau pe lume nici Freud şi nici sfredelul numit psihanaliză“ – p. 65), deşi se poate argumenta că el şi Nietzsche co-creează psihanaliza înainte de Freud. Mai mult, i se reproşează lui Schopenhauer că nu avea acces la nişte informaţii ştiinţifice neexistente pe vremea sa (p. 68), ceea ce e lipsit de sens. Dincolo de această discuţie, psihanaliza primează astăzi ca un tezaur cultural, fiind invalidată ca ştiinţă. Dacă ar fi vrut să creeze o distopie în acord cu Zeitgeist-ul, Nichita Danilov ar fi trebuit să îşi concentreze atacul împotriva psihologiei cognitive.

Tot în prima parte, într-o discuţie a personajului cu un fel de „securist“ android, găsim mai multe speculaţii gnostice asupra sensului universului. „Arhiva omenirii, istoria tuturor faptelor ce s-au petrecut, s-a sedimentat în acest gol, care posedă o imensă energie, un imens potenţial fizic şi metafizic, modelând ideile şi formele existente şi inexistente. Alături de credinţă, vidul este o forţă motrice universală. Dacă nu ar simţi absorbţia golului, materia nu s-ar putea concentra în forme viabile. Psihicul uman se luptă cu două goluri: unul aflat în el însuşi şi altul în afara sa. Aceste două goluri trebuie menţinute în echilibru. Ele sunt ca două vase comunicante, legate de eul vostru profund, care, metaforic vorbind, poate fi privit ca o supapă de evacuare a materiei psihice în golul ancestral. […] Dumnezeu aduce din hău increatul sub diferitele sale forme şi-l propulsează din spaţiul potenţial în cel real…“ (pp. 84-86). Această preeminenţă a neantului asupra fiinţei pare o incursiune în meontologie, fiind influenţată (şi) de arhetipologia jungiană: „Nu apăreţi în lume goi, ci purtaţi întipăriţi în fiecare atom, în fiecare celulă a fiinţei voastre întreg cosmosul. În acest sens, conştiinţa voastră, dar şi-a noastră sunt depozitarele haloului trecutului, ele conţin în proporţie de […] nouăzeci şi nouă […] la sută un lest psihic, genetic, social şi ancestral al tuturor conştiinţelor ce s-au perindat prin univers“ (pp. 85-6).

Din punct de vedere simbolic, partea a doua (Escapada) mi se pare, în principal, o alegorie la statutul defunct/perimat al preşedinţiei. Discutând cu un fost preşedinte care suferă de sindromul Cotard („«Eu trăiesc în lumea morţilor, şi asta de mult timp. Trupul meu e în aparenţă viu, dar numai în aparenţă. În esenţă el trăieşte de mult în lumea de apoi.» «Şi preşedinţia?» «Ca şi mine, preşedinţia asta e şi ea tot un cadavru bântuit de vid.»“ – p. 152), personajul şi autorul dau senzaţia anacronismului înaltei demnităţi. „La noi statul nu e condus de nimeni, pentru că se conduce singur sau nu se conduce deloc, funcţionând doar în virtutea inerţiei ca un perpetuum mobile ce se mişcă în gol, având printre altele menirea să scoată din când în când pe piaţă câte un preşedinte de pripas ca să arate lumii că preşedinţia nu a dispărut de tot, iar dacă a dispărut, poate oricând să revină la loc“ (p. 151). Aluzia la vremurile noastre „ieşite din ţâţâni“ e transparentă. Observaţia îmi aminteşte de o idee din romanul lui Sorin-Mihai Grad, Răul cel mai mic, în care un personaj considera că inteligenţa artificială ar guverna mai bine ţara decât actuala clasă politică.

Deşi punctul culminant al romanului pare acea unio mystica dintre yin şi yang (anima personajului e constelată de asistenta doctorului Brauner, pe care o compară cu domnişoara Pogany), ultima parte pare centrată pe complexul Dumnezeu. „Oricine poate fi Dumnezeu dacă intuieşte clipa în care fiinţa sa atinge graniţele dumnezeirii şi are tăria de-a pătrunde înlăuntrul ei şi de a se desfăşura întinzându-şi aripile peste tot creatul şi increatul. Atunci chipul său poartă pecetea Domnului. Există un Dumnezeu al începutului şi un Dumnezeu al sfârşitului. Un Dumnezeu al fiinţei şi un Dumnezeu al nefiinţei“ (p. 373), meditează doctorul Brauner, rezonând cu autorul nuvelei Sărmanul Dionis (dar şi cu Şapte predici către morţi de Jung). Fantasmele sale luciferice sunt imediat corijate de eroul romanului: „Ce uşor e să iei numele Domnului în deşert, mi-am zis, privindu-l pe profesor. Pentru asta nu-ţi trebuie cine ştie ce inspiraţie. Trebuie doar să-ţi exacerbezi un pic orgoliul. E suficient să rosteşti primul cuvânt. Restul vin aproape de la sine“ (p. 374) În pofida acestei propensiuni către smerenie, nici personajul principal nu scapă de exacerbarea spre supraumanitate, după cum vedem în episodul gigantismului din final, care contrastează puternic cu micromania sa caracteristică (duplicitară şi strategică). „[…] contemplam virgulele şi punctele de suspensie ce pluteau în lichidul amniotic, încercând să descopăr care dintre ele sunt eu şi care Dumnezeu“ (p. 518).

Comparaţia cu Swift de pe coperta a patra a romanului (Adrian Alui Gheorghe) nu este gratuită: autorul irlandez prefigurează nu numai satira care ascunde disperare, ci şi pendularea între nano şi macro. De asemenea, mai ales apologia sexualităţii din discursurile doctorului Brauner corespunde viziunii lui Huxley din Brave New World. Mai mult, Danilov are abilitatea de a construi un univers paranoid (cu tuşe schizoide), care aminteşte de Philip K. Dick: dispare distincţia dintre interior şi exterior, iar toată lumea aude gândurile cele mai intime ale personajului. Deşi are, uneori, o orizontalitate anodină, Omul din eprubetă este un roman incitant, motivant mai ales prin bogăţia ideatică.