IULIAN BOLDEA: SEMNELE PARTICULARE ALE COTIDIANULUI

În multe dintre poemele sale, Ioan Moldovan îşi asumă o statură autoreferenţială, reflectând la propria condiţie, la menirea scrisului, situat între promisiunile insularităţii şi reveriile ieşirii din sine („scriu cu aceeaşi grijă cu care sărut o sabie“). Poemul se dezvăluie ca o epură a trăirii, prin care certitudinile sunt sublimate, transformându-se în nelinişti, adâncimi şi revelaţii ale memoriei: „Scriu ca să nu uit scrisul/ Citesc ca să nu uit/ Citesc ca să îmi amintesc/ Îmi amintesc ca să scriu/ Totul e casă/ O casă împărţită în două/ În jumătate locuieşte femeia voluptoasă/ În cealaltă stau eu îmbătrînit“. Minimalismul dicţiunii, simplitatea expresiei purificate de povara detaliilor exprimă în poemele lui Ioan Moldovan o confruntare între cotidian şi diafan, între esenţe şi aparenţe, totul fiind aşezat sub auspiciile mirării şi ale aşteptării miracolului clipei, într-o reverie purificatoare şi depresivă a viitoarei dispariţii, muzicală şi luminoasă: „Vocea fiului cel mare mă anunţă că mor/ Cu sfială mă anunţă/ Vocea fiului cel mic mă vesteşte că mor/ Cu sfială mă vesteşte/ Nu mă împotrivesc/ Şterg lacrimile mamei lor/ Oriunde m-ascund moartea părinteşte/ Îmi trimite vorbă să pornesc spre insulă/ O insulă pe care niciodată nu am văzut-o/ Şi dacă aş fi văzut-o/ Tot atât de muzicală va fi aria Dânsei/ Acoperind toate vocile“. Ipostazele aşteptării sugerează şi ele un spaţiu esenţial al iluminării („Decât să mai murmur acum prostii/ mai bine mă-ntreb ca-n vis: când o să vii/ Lumină Lină?“).

Între recentul volum al lui Ioan Moldovan Viaţa fără lume (Editura Junimea, 2021) şi cartea sa de debut, Viaţa fără nume (1980) se situează un întreg destin poetic, de la nevoia imperioasă a numelui, a clarităţii fiinţei, în drumul său spre descoperirea de sine, în care presimţirea apocalipsei personale, abandonul, zădărnicia sunt acut prezente ca substrat existenţial şi etic („Veghează şi întăreşte ce rămâne, care e pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvârşite“). Se atestă, şi prin acest recent volum, prezenţa unor toposuri şi atitudini ce străbat întreaga operă: livrescul, refugiul în arpegiile frumosului, resemnarea, mainimicul, oboseala de a fi, alienarea şi redempţiunea, degradarea continuă şi reconectarea la ideal, la transcendenţă (“Gândeşte-te la mine!/ Gândeşte-te la mine!/ Îmi şopteşte Dânsa dintr-o raia de albine/ în care orice menestrel e minor./ («O, vino, odată, măreţ viitor!»/ Nu mă pot abţine“). Poemele mărturisesc, cu pregnanţă a rostirii, legitimarea ontologică, reverberaţiile trăirii limitelor, în timbrul liminar şi autentic al confesiunii: „Mi-aş dori doar atât: pe fumul vălurind deocheat/ Să pot, ca pe o ultimă filă, cu cenuşa-mi să scriu/ Că, de fapt, am ajuns, că sunt acasă, că-s viu“ (acasă), sau: „e-ncremenire-n toată/ această datorie de-a fi viu“ (îmi ceri să-ţi scriu). Şi aici avem a face cu unele personaje (docta puella, Dânsa etc.), substitute de trăiri şi de realitate, alter-egouri prin care ni se transmit trăiri şi emoţii, reverii şi angoase. De o remarcabilă expresivitate afectivă şi poetică, segmentele poetice intitulate Dragă revelează prezenţa unei absenţe, dispariţia fratelui declanşând o adresare directă ce este o punte între lumi, între vii şi morţi, între jos şi înalt, cu sens recuperator şi simbolic: „Ştiu că eşti mort/ Ştiu că eşti fratele meu/ Că ai fost// Ziua de azi voi începe s-o port,/ Alexandre, ca pe amintirea/ cea mai fără de rost (…) Stai liniştit, voi adormi aici/ în zăpadă/ şi tot ce-a fost dat odată să ardă/ va arde“. Invocare, dialog şi întâmpinare, aceste versuri rezumă un apel la memorie, un refugiu împotriva uitării, împotriva nimicului, pentru coagularea identitară a fiinţei prin intermediul cuvântului: „De mi-ai veni în întâmpinare iar, viu,/ Cu mâna întinsă,/ Aş putea încă,/ Din nou într-un val de uitare, să strâng,/ Frate, o mână.// Dar din tine nu-mi mai dau târcoale/ Decât visele, pâlpâiri,/ Flăcările fără foc ale trecutului.// Memoria nu mai smulge decât imagini/ Şi eu însumi mie însumi/ Nu-mi mai sunt/ Decât nimicitorul nimic al gândului“ (Dacă tu, fratele meu).

Este recurent, şi în această carte, mainimicul, componentă a poeticii lui Ioan Moldovan şi expresie a minimalismului său, percepţie a banalului de toate zilele: „m-am săturat/ să tot scriu capodoperele mainimicului“ (ca la posada). De altfel, poetul surprinde cu îndreptăţire nuanţele şi aporiile temporalităţii, paradoxurile clipei, ale întâmplărilor şi ale neîntâmplărilor („Printre mainimicurile eterne cine ne-aude?“, „Aici totul e acum şi toate sunt mintenaş“, „Ascultă/ cum nu se întâmplă nimic“, „E foarte târziu, deci e foarte devreme“). Nimicul, mainimicul, totul sunt semne particulare ale existenţei, o existenţă alcătuită din fragmente şi simulacre, din detalii ale cotidianului şi articulaţii ale visului, din fisuri, goluri şi plinuri din care se alcătuieşte, în fond, o biografie ficţională într-un trecut imediat („Să nu-i speriem pe cei vii: sunt puţini, sunt slabi, sunt bezmetici/ Noi însă, duşii, avem sentimente benevolente şi mintea trează“ – după colţ în trecutul imediat). Fiinţa dizolvată în apele imemoriale ale somnului este, de altfel, scufundată în propria memorie fantasmatică, transcriind, în fiziologia sa incompletă, decompensată, „o altă oră“ („Ci azi e-o altă oră şi m-am întors/ pe partea cealaltă a unui somn imens/ Tot ce fusese fruct acum s-a stors/ şi în potir e-un sânge irelevant şi dens“ – o altă oră). Dinamica simbolică a mainimicului este situată într-un spaţiu imprecis, vag şi pulsatoriu, între cuvânt şi lume, trăirea fiind de fapt un fruct al memoriei, cu puternică rezonanţă metafizică şi imaginativă, pentru că în oglinda trăirilor sale sinele are nostalgia unui „botez“ simbolic, recuperator („De-ar fi să mă întorc, aş vrea să-mi fii/ lăuntrica spirală pe care s-o urmez/ pentru a sui întreg din ultimul botez“ – botez).

Poemele din acest volum refac traseul iniţiatic al unei scenografii a evaziunii din spaţiul cotidianului, în care între fundal şi prim-plan poetul transpune sugestiile unei antiretorici alcătuite din confesiuni, litanii, rugăciuni şi reverii („ascult/ torsul, depănatul, tot zgomotul, ritmul fonic în locul sensurilor/ din vremea însemnărilor letale“ – marginea unei rugăciuni). Sugestive sunt notaţiile neutre, nelipsite de o nuanţă livrescă şi parodică, prin care sunt fixate voci, gânduri, emoţii şi sarcasme, într-o lume în care „numai vecinul generic îşi vede de treabă liniştit“ (rustică) iar „lucrurile şi lucrările lor nu mai ascultă de mine/ S-au sălbăticit/ Aşa că mă culc“ (sălbăticire).

Cu amprenta lor biografistă puternic reliefată, poemele lui Ioan Moldovan legitimează o formă de trăire lirică alcătuită din decepţii, insignifianţe şi evanescenţe, asemănătoare cu poetica lui Mircea Ivănescu, căci şi în cazul lui Moldovan „insignifianţa e sabotată de un imaginar care tresare adesea în flashuri expresioniste, pe care poetul se chinuie să le facă inoportune şi irelevante. Ele sînt însă supapele prin care izbucneşte substratul dramatic al acestei viziuni ce pare consolată cu lipsa de importanţă a oricărui fapt.“ (Al. Cistelecan). Viaţa fără lume este, fără îndoială, una dintre cărţile de poezie importante publicate la noi în ultimii ani.