MARTA PETREU: LUNEDISM ŞI OPTZECISM, ACUM

Un studiu de istoria culturii româneşti este recent-apărutul volum al lui Cosmin Ciotloş, Cenaclul de Luni. Viaţa şi opera (Pandora, 2021, peste 450 de pagini). O cercetare începută demult, în cadre academice, ca o teză de doctorat sub conducerea profesorului Nicolae Manolescu, acelaşi care a condus şi Cenaclul în discuţie, şi care a fost apoi adăugită, modificată îndelung, încît a ajuns volumul masiv şi minuţios documentat pe care îl vedem astăzi. Titlul cărţii ne anunţă, înşelător, că autorul cercetează Cenaclul de Luni, dar de fapt autorul dă mai mult decît făgăduieşte, în sensul că, ocupîndu-se de această intituţie optzecistă bucureşteană care a fost cenaclul, iese apoi, lacom, din cadrele „vieţii şi operei“ lunedismului şi se extinde asupra poeziei generaţiei ’80 (fără însă să o cuprindă pe toată). Fie că e lunedismul (adică un element componet major al generaţiei ’80), fie că e generaţia ’80 ca atare, tema de cercetare mi se pare făgăduitoare: şi în sine, şi dintr-un motiv „interesat“, şi anume faptul că autorul consideră creaţia poetică a optzeciştilor drept valoroasă şi importantă pentru cultura noastră. Ba mai mult, o consideră nedreptăţită.

Cartea, generoasă, a lui Cosmin Ciotloş m-a făcut să îmi dau seama, încă şi încă o dată, că generaţia ’80 este, de mulţi ani, acum foarte vizibil, în criză de critici. Prin moartea timpurie a lui Mircea Scarlat, apoi, nenorocire curată, şi a lui Radu G. Ţeposu, de la care, mai ales de la al doilea, eu speram o istorie a optzecismului, această generaţie de creaţie a rămas fără criticii care să o propulseze. Singurul dintre criticii acestei generaţii care, după părerea mea, ar putea da o istorie a acesteia este Ion Bogdan Lefter, cînd o să se hotărască el s-o facă – eu aştept cu pacienţă momentul. Generaţia anterioară a avut şi are mari critici, care, fapt normal, au lucrat pentru statutul şi gloria propriei lor generaţii – şi care, la debutul optzeciştilor, au fost generoşi şi cu aceştia. De altfel, Cosmin Ciotloş îi pune în evidenţă pe cîţiva dintre generoşii autori deja afirmaţi (pe Ulici, pe scriitorii de la revista Amfiteatru etc.) care i-au ajutat pe optzecişti la debut, şi dintr-un sentiment de firească preocupare pentru continuitatea literaturii noastre, şi dintr-o opoziţie faţă de regimul politic şi, deci, din grija de a-i salva pe autorii cei noi dintr-o posibilă cădere în ghearele taberei reacţionare din cultura noastră. După 1990, cînd a fost reconfigurat canonul literar şi cînd s-au (re)declanşat războaiele de generaţie, s-a văzut (şi se vede şi acum) că generaţia şaizecistă-şaptezecistă, prin criticii ei, a conservat (îmi vine să spun că a îngheţat) canonul literar anterior, din care au fost ce e drept scoşi nişte autori, dar au admis din noile generaţii un singur autor, pe Mircea Cărtărescu. În acelaşi timp, din urmă vine, şi e bine că vine, generaţia sau promoţia următoare – aceasta, în mare măsură declarat ostilă faţă de cea optzecistă şi în război de generaţie contra antecesorilor în general… Aşa arătînd tabloul, optzecismul în ansamblu, deci şi nucleul său lunedist, este prins la strîmtoare ca felia de şuncă între două felii de pîine ale sandviciului literaturii noastre. (În cultura noastră, situaţia asta ostilă nu este singulară, la fel s-a întîmplat cu Echinox-ul şi echinoxiştii: după 1990, promoţiile noi de echinoxişti au fost şi sînt de o ostilitate vizibilă la adresa echinoxiştilor de orice generaţie care i-au precedat, apăsat la adresa optzeciştilor.)

Or, cartea lui Cosmin Ciotloş, autor din promoţia imediat post-optzecistă, douămiistă, cred, nu are nimic ostil optzecismului în general, dimpotrivă, autorul mizează pe poezia lunedistă şi optzecistă în general ca pe o valoare.

Cercetarea lui Cosmin Ciotloş este una de istoria literaturii, cu contextualizarea socio-politică a fenomenului literar în timpul şi politica epocii de geneză; atitudinea lui istoricistă mi se pare un merit ca atare. Structurată în trei părţi, cercetarea este mereu sobră, documentată, cu o armătură teoretică clară. Înainte de a porni la drum precizează despre ce vorbeşte – de pildă, vrea să stabilească conceptul de „cenaclu“ ca unitate interpretativă – o instituţie atît de prezentă în istoria literaturii noastre şi care la noi a oscilat între „club“ (pentru domni, fireşte; cum a fost cenaclul Junimii…) şi salon literar (cum a fost, ca să păstrez exemplul, cenaclul junimist desfăşurat la Maiorescu acasă, după ce acesta s-a mutat la Bucureşti, şi şi-a permis – era doar la el acasă! – să invite la aceste întîlniri şi doamne). Apoi prezintă Cenaclul de Luni şi scurta lui viaţă (1977-1983), supravieţuirile lui camuflate şi anamorfozate în Rapid CFR şi Cenaclul din Tei. Iar într-o parte importantă a cărţii, foarte interesantă, cercetează ostilitatea revistei Săptămîna şi a lui Eugen Barbu – deci a uneia dintre instituţiile literare ale Securităţii – la adresa lunediştilor. Şi e destul de cutremurător să citeşti, transcrise în cartea lui Cosmin Ciotloş, turnătoriile securiste la adresa cenacliştilor şi-a mentorului lor…

În partea a treia, cea mai extinsă, criticul face portretele poetice ale lunediştilor – şi, lacom, aşa cum am spus, anexează la lunedişti autori din alte zone ale ţării, trecuţi probabil cu toţii pe la Cenaclul de Luni, deci întinde lunedismul ca untul pe pîine asupra întregii generaţii ’80 – ceea ce se poate şi nu se poate în acelaşi timp; la fel de bine, pe motiv că în revista Echinox au fost găzduiţi autori optzecişti din toată ţara, un alt istoric ar putea să întindă untul echinoxist pe felia întregului optzecism. Spun asta nu ca să fac obiecţii, ci pentru că… aşa stau lucrurile, genul proxim a fost optzecismul, diferenţele specifice au fost grupurile de poeţi din Cenaclul de Luni, apoi din Iaşi, Timişoara, de la Echinox etc., etc. Şi dau ca sigur faptul că autorii de la Cluj, mulţi nefilologi, aveau alte lecturi decît cei de la Cenaclul de Luni, citeau alţi poeţi români şi străini etc. Dar receptacolul optzecist rămîne. Autorii de la Cluj au fost – notez şi eu asta aşa, de dragul discuţiei – echinoxişti din promoţia optzecistă, care s-au amestecat firesc printre autorii lunedişti sau ieşeni, sau timişoreni etc. deoarece cu toţii în mod reciproc s-au recunoscut ca fiind din aceeaşi specie. E drept, iar aici îi dau sută la sută dreptate lui Ciotloş, poeţii din Cenaclul de Luni, precum şi criticii literari din Bucureşti care au sprijinit optzecismul, a fost considerabil mai mulţi decît cei din celelalte centre universitare… Iar autorii comentaţi de Cosmin Ciotloş se află oricum în cîştig, s-au ales cu un portret al începutului lor poetic. Ei sînt: Traian T. Coşovei, Mariana Marin, Romulus Bucur, Florin Iaru, Ion Mureşan, Ion Stratan, Alexandru Muşina, Bogdan Ghiu, Ion Monoran, Viorel Padina, Daniel Pişcu, Ileana Zubaşcu (prezentă ca o diferenţă specifică a alterităţii în cadrul aceleiaşi generaţii de vîrstă biologică), Mircea Cărtărescu. Aş observa, în acord cu afirmaţiile unei eseiste clujene cu care am vorbit despre carte, faptul că lui Cosmin Ciotloş pare că îi place varianta postmodernistă a poeziei – adică poezia manieristă, postmodernismul fiind, după Eco, opinie pe care am preluat-o şi eu, forma extrem-contemporană a manierismului tipologic; cu alte cuvinte, lui Ciotloş se pare că îi place arta care se naşte din artă, textul care se naşte din text, din replica la alt text etc., poate şi pentru că asta îi favorizează ingeniozitatea de critic. Dar ştie că mai există pe lume şi poezia, textul, creaţia care urmează ca umbra evoluţia biografico-sufletească a autorului.

Cel mai impresionant, pentru mine, capitol al cărţii, care îl recomandă superlativ pe Cosmin Ciotloş ca istoric literar şi totodată ca hermenenut, este acela despre Traian T. Coşovei, un autor, în lumina celor spuse mai sus, hibrid, pe care Ciotloş îl psihanalizează discret şi căruia totodată îi arată glia germinativă livrescă din umbră, un poem al lui Mihai Ursachi. Iar cel mai bun capitol de istorie literară este – din nou: pentru mine – acela al persecuţiilor la care organul literar al Securităţii, revista Săptămîna, i-a supus pe poeţii Cenaclului de Luni, diseminînd în public ideea că n-ar fi mare lucru de capul lor. E reconfortant pentru poeţii optzecişti că, în această carte pe cît de bine făcută, pe atîta de importantă, dl Cosmin Ciotloş vine acum – cînd e atît de tîrziu, cînd generaţia ca atare a pierdut atît de mulţi autori – să depună mărturie că lucrurile stau altfel, chiar pe dos.