Margarita Ballester

(traducere de Jana Balacciu Matei)

 

Margarita Ballester (n. 1942, Barcelona), poetă catalană. A studiat istoria la Facultatea de Filosofie şi Litere din Barcelona şi, după ani petrecuţi la Paris şi Madrid, s-a dedicat predării acestei discipline în învăţământul secundar la Barcelona şi Sabadell (Catalunya). Din 2009 s-a stabilit în insula baleară Menorca (o „întoarcere la rădăcinile familiale“), unde a fost profesoară la Maó. A debutat în 1985 în paginile prestigioasei reviste de poezie Reduccions (Vic). Adeptă a devizei „ostinato rigore“ a lui Leonardo da Vinci, Margarita Ballester nu s-a grăbit să publice. Primul său volum, L’infant i la mort (Copilul şi moartea, 1989), distins cu Premiul Rosa Leveroni (Cadaqués), a fost urmat de Els ulls (Ochii, 1995) şi de Entre dues espases (Între două spade, 2005), distins cu Premiul „Cavall Verd“ al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Catalană. Volumul Després de la pluja (După ploaie, 2018) reuneşte întreaga sa creaţie de până acum.

 

 

*

 

Cuvintele ştiu mai mult

decât ştiu eu

singură fără să spun,

vin de departe şi au memoria imprimată.

Extremă stăpânire a clipei:

e un păstor care ucide giganticul tată,

zbârnâie praştia

şi măsoară distanţa la care-or să cadă.

 

*

 

                                                 Proprium utile.

Spinoza

Această voinţă împrăştiată

ce se concentrează în gustul pentru ceva

asigură, în faptă, o constantă

deschidere spre tot ce în adâncul meu

dormitează. Trecerea timpului e ceea ce

determină firele atâtor voluptăţi

amorţite. Nu recapăt nimic, găsesc totul

ca veşnic dar din ce am

fără să-i dau atenţie: ce a rămas

înainte să-mi descopăr în oglindă

absenţa.

 

Răni transparente

 

În timp ce se împlinea ce era, a apărut

în obiecte percepţia unei schimbări

care făcea aproape imposibil altceva

decât trecerea prin răni transparente.

Mi se înfige în cap muchia

sticlei lui Duchamp.

Va fi moartea reprezentarea unui act

ce nu-i decât

propria viaţă?

 

Dimensiunea vegetală a timpului

 

Moartea se-opreşte deasupra mea;

nu mă-nspăimântă, e mai degrabă

ceva deranjant.

Şi se scurge viaţa

cu prisos de ore, în jos pe pantă,

creşte moartea în copacii

ce supravieţuiesc la locul lor.

Răsună, în capul meu, dimensiunea

vegetală a timpului pe care n-o să-l trăiesc

nici nu se va scrie pentru noi:

timpul ţestoaselor

şi al bibliofililor

 

Dar…

 

Eram în transparenţa vălurilor bătrânilor.

Eram în cele mai gingaşe flori, le rupeam,

când fugeam smintită în ascunziş.

Şi-n râsul argintiu al flautului lui Pan.

Demoni ai copilăriei!

Pe cât v-am iubit, pe-atât aţi scris

muzica secretă ca să rămân cu voi.

Nicicând moartea

De-aş sta cu voi.

Dar…

Îmi continui drumul – copil al meu –

ca să te sperii şi să mă răzbun pe tine,

cum vedeam printre vălurile bătrânilor:

secretul îl va spune doar vântul, când va mişca

frunzele, care presimt.

 

Post scriptum

 

Îmi voi ascunde cartea

şi nenorocul de-a nu avea

viaţă decât pentru scris.

Fiindcă voiam… Totul

 

Alforja

 

Iubirea este conversaţie cu zeii

în paradisul umbros de muri şi meri

unde defileele îţi aduc

miresmele umede ale vechilor luni de pe cer

– adiere reavănă de crengi tinere –

fără urme de praf sau de paşi

în afara timpului, în afara timpului.

 

Puşkin şi Leopardi

 

l-am cunoscut pe Puşkin noaptea

aproape mort de durere la masa lui aşezat

cu gândul la moartea şi la întemniţarea în Siberia

a prietenilor lui la fel de fragili ca el.

 

l-am cunoscut când vocea-l purta

inexorabil dincolo de orice speranţă

şi doar cucul îi mai abătea gândul

la vederea pădurii pe care o visa liberă

 

l-am cunoscut când credeam că-l cunosc bine

pe celălalt mort ca şi el

într-o zi din ’37 cu două veacuri în urmă

şi-mi place să cred că respirau împreună

 

la câte o margine a Europei

îndurau osânda cocoşatului

 

Contra lui Horaţiu şi în favoarea vântului

 

Aminteşte-ţi, dacă renunţi,

că nava rezistă doar dacă zbori

deşi, în aurea mediocritas,

rău, bine sau mai bine mereu e măsură.

Dar dorinţa n-o pierde!

 

Am făcut din zile un trecut discret

pe hărţile tinereţii noastre

 

Am făcut retabluri din broderii roşii

la altarele care dărâmă ziduri

 

Am făcut din eroii tăi pe ai mei

– actor devenit îndărătnic –

 

Am luat în derâdere sacrul care

încearcă să nu existe sacrileg fără credinţă

 

Am răsucit cupele cu un venin

care sunt cuvinte, doar cuvinte

 

acum şi aici

 

mă aflu golită de tot ce-am făcut

 

aşa mă vrei, crudă şi smintită moarte?

 

Aşa mă ai

 

dar…

 

ceva se va salva de tine

 

şi voi fugi în ochii ce m-au simţit aproape

 

în buzele ce vor da glas ecoului unui narcis spart

 

 

Prezentarea si traducerea din catalană de

Jana Balacciu Matei