OLIVIU CRÂZNIC: ULTIMELE ORE ALE LUI CONRAD LORENZ

Naraţiunea care urmează îşi află rădăcinile într-un şir teribil de fapte şi întâmplări reale, petrecute în prima jumătate a veacului al XV-lea, consemnate în dări-de-seamă oficiale şi interpretate în varii moduri, de-a lungul vremii, de către istorici.

Pentru redarea unor aspecte insuficient detaliate în documentele epocii, am fost nevoiţi să apelăm la surse (tot oficiale) mai târzii, care relatează incidente de o natură similară.

Pentru starea extraordinară, din punct de vedere medical, în care se află unul dintre personaje, explicaţii ştiinţifice pot fi găsite parcurgând dizertaţia doctorului J.M. Harlow, publicată în anul 1848 în The Boston Medical and Surgical Journal sub titlul Passage of an Iron Rod Through the Head.

În sfârşit, noţiuni psihopatologice astăzi bine cunoscute medicilor psihiatri (probabil nu şi populaţiei fără pregătire de specialitate, însă) pot fi identificate, într-o formă incipientă, în teoriile ştiinţifice ale Evului Mediu şi ale Epocii Renaşterii (a se vedea, în sensul indicat de naraţiunea noastră, scrierile medicului bizantin Pavel din Eghina, ale medicului neerlandez J. Weyer ori ale regelui Iacob I al Angliei).

Fireşte, intervenţia imaginaţiei artistice s-a dovedit, de asemenea, necesară; ne-am străduit, însă, permanent, să nu ne aventurăm în afara limitelor presupunerilor rezonabile – aşa cum erau înţelese acestea în Evul Mediu Târziu.

Perfer et obdura

Trupul aflându-se în crâncenă suferinţă, aducerile-aminte prind a se pierde; cât mai rămâne întreg în firea omului, când o ştangă de fier pătrunde sub un ochi prin obraz, iţindu-şi vârful apoi prin chiar creştetul ţestei?…

Ştia că bună parte a scoarţei cerebrale i-o vărsaseră în momentul atacului, văzuse poate o uncie (ori mai mult) scursă pe duşumele, printre crâmpeie de os (fusese trădat, nădit, tras pe sfoară, altfel becisnicii aceia nu ar fi izbutit niciodată să pună mâna pe el). Urme rămăseseră, înecate în roşu, şi pe fierul cu care îl doborâseră. Pe atât încă o dată pierduse, de atunci, opintindu-se ori vomând sub gârbaci. Rana capului era urâtă destul pentru a pricinui negurile zdrenţuit coborâte în minte peste zilele, peste anii trecutului său; mai rău încă, peste erudiţia şi peste arta sa, peste măreţia laborii şi a revelaţiilor sale. În fapt, îl lipsiseră (în mod cu totul întâmplător, se părea) de chiar chibzuinţa care iscase în jurul său pizma şi spaima aducându-l, astfel, în atenţia vitregă a Sfântului Oficiu; de chiar chibzuinţa care ar fi putut, singură doar, să îl izbăvească.

Îndura acum alte ordalii şi privaţiuni. Fireşte că nu îi oblojise nimeni scâlba în care creierii palpitau debil, gata să se reverse clipă de clipă. În schimb, îl despuiaseră până la piele, lăsându-l pradă frigului aherontic. Nu izbutise defel să doarmă – îşi pierduse însă, de câteva ori, conştienţa. Nu primise merinde sau apă. Foame, în adevăr, nu simţea – se ghiftuise în chiar ultima noapte de libertate şi mistuia hrana lent îndeajuns, rămânând astfel mai în putere decât bănuiau vrăjmaşii; setea îl ardea, însă. Linsese lespezile jilave pe care zăcea pironit (atât de departe cât îi permiseseră lanţurile prea scurte şi civieriul care îl sugruma), îşi linsese sudoarea sărată înainte să i-o sleiască frigul din temniţă, îşi băuse secreţia cârmâzie a rărunchilor vătămaţi – şi-ar fi băut şi sângele din vine, dacă nu i-ar fi fost limpede necesitatea de a îşi menţine vigoarea.

Putem spune că se afla în Iad.

Şi, totuşi, nu îi smulseseră spovada pe care o doreau cu ardoare; nu era chiar atât de buimac, de nevolnic. Trăise, în adevăr, clipe în care îl făcuseră să se îndoiască de sine însuşi, de viaţa sa, de izbânzile sale; uneltele Inchiziţiei pot să îţi sucească, uneori, minţile. În cele din urmă, însă, dăduseră umilitor greş. Nu, el nu era cine pretindeau ei – pribeag fără de căpătâi ivit de nicăieri în dioceza Sedunului, căzut pradă nălucirilor şi licorii vrăjitoreşti dăruite de femeile imolate în săptămâna proaspăt trecută. Nu îşi însuşise numele, meritele şi istoriile altuia; chiar a sa iscălitură o purtau manuscrisele şi gravura. Învăţăturile nu îi erau minciună ori amăgire, jertfele amare nu le făcuse în van, iar dumnezeul lor nu însemna nimic pentru el. Nu îşi dorea moarte uşoară şi grabnică; îşi dorea amintirile. Dacă ştanga nu i-ar fi afectat cugetul, ar fi putut să li se arate în toată slava, le-ar fi vorbit în mai multe graiuri, le-ar fi dezvăluit lucruri cunoscute de nimeni altul, le-ar fi râs în nas şi le-ar fi alunecat printre degete, cu toate lanţurile în care era ferecat, cu toată hruba în care îl zăvorâseră şi în care nu ajungea nici cea mai firavă rază a Selenei. Dar sprijinul mântuitor nu putea pătrunde până la el, dacă nu găsea calea potrivită să îl invoce; dacă, mai ales, nu se arăta a fi în stare să răsplătească apoi favorul. Aşa, cu ţeasta crăpată roşu, era numai umbra omului de odinioară – umbră ştearsă sortită flăcărilor, încăpăţânându-se smintit sub supliciu să respingă născocirile iereilor şi să nu îşi renege firea. Prea puţină putinţă rămăsese în fiinţa sa, pentru a mai prezenta interes fostului protector, care probabil deja alesese alt pretendent. De altfel, nu putea alunga chinuitorul gând că fusese abandonat înadins, din prima clipă în care Sfântul Oficiu prinsese a îi întrezări ereziile – astfel se lămureau şi trădarea, şi laţul în care păşise orb, neînştiinţat de nimeni. Căzuse, poate, în dizgraţie pentru vreo imprudenţă comisă; dovedise nu o dată trufie, chiar insolenţă. Ori fusese supus unei încercări – caz în care, trebuia să admită, dezamăgise, călcase strâmb…

Smuci din nou, cu înteţită sălbăticie (şi cu neaşteptată vlagă, dată fiind starea în care îl aduseseră), veriga de fier care îi fixa braţul de pardoseală. Îşi simţi mintea palpitând primejdios sub efort, în deschizătura ţestei. Nu intenţiona, totuşi, să se oprească – ferecătura slăbise neîndoielnic. Doar câteva opinteli ca aceasta, şi pumnul i-ar deveni liber.

Uşa temniţei scârţâi sibilinic în tocmai acel moment. Nici măcar nu îi auzise venind, deşi păşeau întotdeauna cu zgomot: atât de mult decăzuse! Strălucirea stacojie a torţelor îi jupui nemilos pleoapele coborâte spasmodic – şi bărbatul pricepu, în sfârşit.

Vremea sa expiase.

Exurge Domine

Treptele scării întortocheate pogorau ameţitoare, cat după cat după cat – jos, pe sub râu, spre genune. Aerul atârna greu şi nesuferit de umed. Rânduri-rânduri de uşi severe, pricopsite fiecare cu mai multe încuietori, cu mai multe lacăte şi cu mai multe zăvoare, se ferecau funest îndărătul nostru, pecetluind un sepulcru. Din când în când, facla bărbatului înveşmântat în alb şi în negru arunca o lucoare tremurândă peste bezna zidurilor masive şi, în acele clipe teribile, mi se părea că întrezăresc demoni dănţuind printre umbre.

Dar nu era nici un demon acolo; eram doar eu şi inchizitorul.

Preacinstitul Părinte-Frate Ulric de Torrenté, stareţ al mănăstirii înălţate în Lozena sub egida Ordo Praedicatorum, putea să fi ajuns la vârsta de cincizeci de ani. Chipul îi era de anahoret – palid, supt, spân, cu ochii istoviţi sub sprâncenele sărace şi colilii, adânciţi în orbitele cercănate. Un bărbat nicicum falnic: de statură potrivită, pleşuv prea de timpuriu, gârbov – râvna cu care slujea Atotputernicului, pasămite, nu îi pria.

Dacă ar fi să dăm crezare spuselor sale, însă, pria altora îndestul.

Marea uşă întărită cu ajutorul unor drugi de fier ruginit, înaintea căreia sfârşea abrupt scara, îmi apăru lipsită de îngusta deschizătură sorocită, îndeobşte, hrănirii păcătoşilor. Degetele sfrijite ale dominicanului dădură la iveală îndată chei grosolane, balamalele scârţâind lugubru în întuneric. Grilajul interior prinse, la rându-i, să se ridice – şi, oricât de mult mă pregătisem sufleteşte pentru privelişte, m-am speriat.

O încăpere destul de impunătoare – anemiat luminată de făclia inchizitorului şi de văpăile unui cazan înroşit în foc, a cărui menire o puteam bănui. Nici o singură ferestruică – aerul fetid pătrunzând, probabil, doar când se deschidea uşa, precum şi pe sub aceasta, pe la canat, prin îmbinările şi prin fisurile zidăriei. În chip vădit, îndată ce o fiinţă omenească ajungea acolo, jos, îşi putea considera zilele numărate. Jgheaburile cioplite în pardoseala înlăcrămată purtau semnele stacojii ale unor fapte recente şi ale unor fapte mai vechi; pironite în piatra mucedă a pereţilor, spânzurau meşteşugite verigi de sider.

Nemişcaţi precum trei sumbre, rău-prevestitoare statui, înfăşuraţi în mantii întunecate cu glugi închise pe feţe (doar ochii nepăsători şi gurile cu buze subţiri, albite, rămăseseră la vedere), lângă foc ne aşteptau gâzii. Fiecare purta grija unei unelte anume: ciocanul, cleştele, roata. Tot acolo, aşezat smerit, timorat, pe bancheta de gresie, îşi frunzărea hârţoagele concepistul – în persoana căruia l-am recunoscut, fără dificultate, pe jupânul Hans Fründ.

Iar în miezul bolgiei, un linţoliu smolit, coborât numai pe jumătate din înaltul plafonului, mă lăsa să văd omul-diavol.

Conrad Lorenz (dacă era, într-adevăr, Lorenz…) avea membrele ţintuite de pardoseală – prin ferecătura lanţurilor scurte şi groase – în postura zăvodului. Gâtul i-l prinseseră într-un juglău trainic şi deosebit de greu, permiţând astfel osânditului să ridice doar cu mare efort privirea – doi ochi galbeni, neîmblânziţi, licărind crud deasupra obrajilor hirsuţi, scofâlciţi, închegaţi în roşu. În creştetul capului (pe unde ieşise ştanga), supura slobod creierul infectat. Trupul mizerabilului – nud, costeliv, hispid, vârstat vineţiu ici-colo –, se vlăguise în lipsa hranei, dar nu într-atât cât ar fi fost de aşteptat să se vlăguiască. Carnea nesimţitoare a coapsei stângi i-o smulseseră, bineînţeles, de pe os – căci acolo îl linsese diavolul.

Asemănarea cu portretul ştiut era mai degrabă vagă, însă temniţele Sfântului Oficiu au darul de a schimba, uneori, înfăţişarea omului; iar sprâncenele învoalte i se întâlneau osânditului, cu adevărat, la rădăcina nasului. Am întrebat, şovăind între neîncredere şi dezgust, neputând îndepărta gândul supărător că mă aflam în cuşca unei dihănii:

„V-aţi luminat în privinţa obârşiei acestui… om, Preacinstite?…“

„Cu voia Domnului-Dumnezeu, vom cerceta şi ne vom lumina împreună, Seniore de Silenen“, răspunse ambiguu dominicanul.

Apoi, se apropie de monstru.

Atenţia încordată a acestuia din urmă se abătu, fără veste, de la gâzi (pe care, în mod firesc, îi pândise neîntrerupt până atunci) către Ulric de Torrenté – pricepând, pesemne, cine îi hotăra, de fapt, soarta. Ori îl stârnise numai mişcarea?… Nu, era mai mult decât atât – pe chipul său îndobitocit, fioros, puteam citi limpede rancoarea teribilă.

Inchizitorul nu clipi când lanţurile prinsului zăngăniră. Întrebă cumpănit:

„Cine eşti?“

La auzul întrebării (ori al glasului vrăjmaşului său), raţiunea păru a se reaprinde vremelnic în ochii lui Conrad Lorenz. Răspunse încet, cu anevoinţă:

„Ştii foarte bine cine sunt, aportorule, oricât te-ai zbate tu să mă tăgăduieşti, oricâte strădanii ai depune pentru a suci minţile – mie şi altora… Nădăjduiai să mă lepăd, sub foame şi sub gârbaci, de larariul Cunoaşterii – după câte am făptuit, după câte am îndurat?… În van îţi este nădejdea, popă: sunt, neîndoios, Conrad Lorenz!…“

Vocea îi suna răguşit, surd, ca nedeprinsă cu vorba lungă; dar cuvântase asemenea unui om educarisit. Adăugă:

„Sunt acela care vă face să tremuraţi, chiar şi acum, când, prin trădare, prin vicleşug, am căzut în puterea voastră… Tremuraţi tocmai ştiind cine sunt, tocmai ştiind că nimic din ce aţi pus la cale împotriva mea nu o să vă ajute… Rugaţi-vă zeului vostru neputincios, aşadar – cum se rugau şi ale voastre preaiubite odrasle în aşteptarea Tainicului Ospăţ!…“

Mi-am amintit, nedorit, ce găsiseră sub poditură în coşmelia descreieratului: oseminte omeneşti puzderie, firave, frânte, ronţăite şi cu măduva suptă. Stomacul îmi năvăli în gât; m-am gândit – vă mărturisesc – să o iau la goană în sus, pe scară.

Atunci îşi părăsi primul gâde starea de înlemnire. În virtutea unor porunci primite din vreme, pesemne (nu am observat vreun gest făcut de inchizitor), se mişcă taciturn lângă noi, izbindu-l pe Conrad Lorenz, în cap, cu ciocanul. Ţeasta plesnită răsună ca o piatră sub fier, creierii zvâcnind vânăt prin despicătura putredă. Procletul icni năuc, cu ochii galbeni tulburi dintr-odată sub sprâncenele stufoase, îngemănate; însă gura roşie ca o rană îi rămase în continuare strâmbată într-un rânjet malign.

Inchizitorul vorbi din nou, ignorând stăpânit intervenţia brutală a gâdelui:

„Pe când nu ajunsesem stareţ încă, un om care arăta şi care se comporta ca tine a fost dat caznelor. Pielea i-a fost jupuită cu grijă şi carnea i-a fost smulsă, bucată după bucată, cu cleştele înroşit în foc; fiecare os din trup i-a fost zdrobit, cu roata ori cu ciocanul. La sfârşit, i-a fost vărsat argint dogorit în gura rămasă fără de dinţi, în gâtlej, în găoacele urechilor retezate şi în găvanele ochilor – până când, în omul devenit cazan viu, au prins a clocoti măruntaiele. Veliar, căruia osânditul i se închinase toată viaţa, i-a dus bucuros sufletul jos, în Iad – pradă focului veşnic. Omul acela era Conrad Lorenz; în fapt: Kuonrat Lavrenti, Neluminatul. Se spune că, în temniţa morţii sale, încă poate fi auzit cum urlă. Tu, însă – tu cine eşti?“

Cu pâcla retrăgându-i-se sanghinolent din priviri, androfagul ne arătă dinţii. Ani mai târziu, un pretins martor al întâmplării avea să jure solemn că întrezărise în acea clipă, căscându-se hâd, un bot de sălbăticiune; vă asigur că nu este adevărat – gura „Căpcăunului din Sedun“ era cât se poate de omenească. Însă dinţii…, dinţii printre care exhala scrâşnit o duhoare de hoit – către noi, către inchizitor, către mine –, dinţii nu erau dinţi de om. Să îi fi avut astfel dintotdeauna – să îi fi crescut aceştia, să i se fi strâmbat şi înnegrit în putreziciunea hranei pe care şi-o alesese?… Nu v-aş putea spune. Câţiva îi fuseseră sfărâmaţi ori smulşi – mi-am dorit din tot sufletul meu creştin să îi fi fost sfărâmaţi ori smulşi toţi.

În bagdaticurile lui Fründ, mai este consemnat faptul că sceleratul „a horcăit“. În ceea ce mă priveşte, aş zice, dimpotrivă, că Lorenz căuta, deşănţat şi dintr-odată codelnic, a râde:

„Omul acela eram eu… M-aţi omorât zadarnic, după cum prea bine vedeţi!…“

Inchizitorul îşi înălţă sprâncenele colilii, în smerită nedumerire:

„Dacă grăieşti, cumva, adevărul, ai părăsit meleagurile Domnului-Dumnezeu pentru vreme îndelungată. Nu putem socoti răgazul acesta zădărnicie, căci de Sus ne-a fost hărăzit şi am ştiut a îl preţui după cum se cuvine. Va trebui, fireşte, să ne părăseşti iarăşi.“

Când dominicanul pronunţă cuvântul „iarăşi“, al doilea gâde îşi începu munca. Cleştele înroşit în foc prinse osul crural al lui Conrad Lorenz, dezgolit în scobitura de purpură a piciorului – trosnindu-l fără de veste. Schingiuitul scăpă un urlet cumplit; dădu să repeadă gura asupra mâinii care îl betegea, dar juglăul şi lanţurile îl împiedicară cu totul. În schimb, în urma ripostei sale nesăbuite, cleştele îi întâlni dinţii. Pe lespezi se rostogoliră, îmbălat, lubric, ţănduri albe şi negre, cu rădăcini roşii – zaruri mărunte, însângerate. Era alb şi era negru veşmântul inchizitorului; rădăcini roşii creşteau cu încetul, îmbălat, lubric, şi în sufletul meu.

Abia atunci – vă pot spune – a început Lorenz să horcăie. În borta căscată a craniului, îi pulsa scoarţa cerebrală, smintit. Ochii galbeni i se bulbucaseră ca la broaşte; nici broaştele nu au dinţi.

Ulric de Torrenté aşteptă răbdător ca înlănţuitul să îşi recapete, într-o oarecare măsură, suflul. Trecură veacuri, mai iute ca gândul; acolo, sub ţărână şi sub apa murdară a râului, ascultam cu toţii, încremeniţi, respiraţia gâfâită a diavolului. Vedeam crucifixul atârnând în argint la şoldul stâng al inchizitorului, dar nu izbuteam să mă simt ocrotit; nu mai credeam că ar putea fi cineva ocrotit în dioceza Sedunului. Într-un târziu, trimisul Sfântului Oficiu rosti către Conrad Lorenz:

„Este misia noastră să salvăm suflete, dar tu nu mai ai suflet; nici măcar nu mai pricepi cine eşti. Pretinzi că fierul ţi-a şters amintiri şi ţi-a viciat scriitura; în posesia noastră se află, însă, şi un răvaş mai vechi. Mirenii înlăcrămaţi au înaintat treizeci şi şase de jelanii Domniei-Sale, Seniorul de Silenen; rămăşiţele umane pe care le-ai îngropat dau socoteală pentru douăsprezece dintre acestea. Ştim că femeile arse ţi-au înmânat un cufăr şi o licoare; Conrad Lorenz îşi prepara licorile singur. Te întreb, aşadar, pentru ultima oară: cum te numeşti?“

Mi-am luat, dintr-odată, seama: vorbise cu dreptate dominicanul. Remarcasem potrivelile în mărturisirea osânditului; nu dădusem, însă, importanţa cuvenită nedesăvârşirii acestora. Dar ce anume l-ar fi putut îmboldi pe mizerabil să îşi înrăutăţească vădit soarta, luând asupra sa păcate grele pentru care ispăşiseră deja alţii?… Răspunsul se întrezărea, cutremurător – dacă, în întrebare, înlocuiam „ce“ cu „cine“.

Jos, pe lespezi, fantoşa zornăi lanţurile, adunându-şi puterile:

„Mă numesc Lorenz, popă ţicnit – Conrad Lorenz!…“ – şuieră veninos gura ştirbă către inchizitor, dar din glasul bolnav răzbătea acum, cât se poate de limpede, frica. Neomul se ghemui instinctiv în lanţuri, ferindu-şi piciorul schilod, prosteşte. Simţeam întreaga încăpere înclinându-se şubred şi alunecând încet în hăuri cu noi cu tot; vedeam pumnul încleştat al jupânului Fründ tremurând buimac pe hârţoage.

Dar pumnul încleştat al celui de al treilea gâde nu tremură defel. Roata uriaşă se prăvăli ghintuită, nepăsătoare, peste şalele animalului, zdrobind deopotrivă carnea şi osul, schimbându-i începutul de urlet în scâncet stins. Prin despicătura capului, creierul se revărsa vânăt. O, cum piere fala sub puniţiune!… Am simţit satisfacţie; tot răul Lumii, de asemenea, l-am simţit.

Dominicanul îşi întoarse privirile peste făptura frântă, spre mine:

„Cred că ne putem considera lămuriţi, Seniore.“ Vorbea fără urmă de patimă. „Au fost găsite asupra lui Conrad Lorenz – atunci, demult – sumedenie de însemnări prohibite, aparţinând vrăjmaşilor Sfintei noastre Mame, Biserica. Printre acestea, unele, numerotate cu ajutorul cifrelor romane, se arătau primejdioase din cale-afară, fiind închinate ofrandelor licaice, tainei prefacerii ori palingenezei. Două asemenea manuscrise păgâne, neiscălite şi emanând miasme otrăvitoare, purtau însă acelaşi grăitor număr: CL. Degrabă distruse, mai sunt totuşi pomenite în Index: Versipellis şi In pluribus unum.“

Tăcu un răstimp, privind gânditor în flăcări, în gol, în beznă. Dinspre duşmanul strivit sub roată şi cu creierii parţial revărsaţi se auzea un vaier înăbuşit, continuu.

„Fie că adevăratul Lorenz a pierit după cum ne încunoştinţează hronicul, fie că i-a fost stârpită doar plăsmuirea, măsurile care se cer a fi luate astăzi rămân aceleaşi. Idolatrii săi s-au înmulţit nepermis, năpădind Valezia şi Savoia – amăgiţi, amăgind, amăgindu-se. Unii dintre aceştia (partea bărbătească, fireşte), robiţi drăceştii melancolii, aleargă prin codru sub astrul deplin al nopţii, furând pruncii din leagăn ori din mormânt şi aţinând calea drumeţului singuratic; atunci când ne cad în laţuri, mintea lor este, ades, rătăcită, confundându-se creatura cu creatorul. Alţii ori, mai bine zis, altele (partea femeiască, întotdeauna), fierb şi descântă licoarea care subjugă omul, preschimbându-l în fiară. Cerul v-a îndrumat când aţi înştiinţat Sfântul Oficiu, Seniore; cu ajutorul Său vom da în vileag sorgintea acestor nelegiuiri, îngrijindu-ne a le pune capăt. Vom fi pumnul Domnului-Dumnezeu, împreună.“

Hans Fründ părăsi bancheta de gresie şi îmi întinse un sul velin. Nu cunosc nici astăzi pentru ce anume stătea mărturie hrisovul; nici nu mă simt îndemnat să aflu. Am încuviinţat, numai, printr-un gest sterp, întrebuinţarea parafei – interogatoriul luase sfârşit. M-am gândit la rugurile aprinse sus, la îndoielile încercate în zorii zilei, la cazanul în care sfârâia argintul deasupra focului. M-am gândit, apoi, la cele douăzeci şi patru de jelanii rămase fără răspuns – şi m-am întors spre ieşire. În spatele meu, am auzit un zgomot înăbuşit: făcătura se zvârcolea sub roată.

Inchizitorul nu căută să mă oprească în vreme ce părăseam bolgia. Ţelul său fusese atins; îmi frânsese împotrivirea întreagă. Poftă de cârmuire, mândrie seniorială, pironism laic – de toate acestea mă lepădasem, rând pe rând, în lumina plăpândă, ocrotitoare a temniţei, pentru a nu fi nevoit să păşesc acolo unde pândea feroce, perfid, întunericul.

Înainte să urc prima treaptă a scării întortocheate, izbucniră urletele teribile. Erau urlet de om, şi erau urlet de fiară, şi erau urlet de diavol în acelaşi timp; iar eu mi-am dat seama că alergam, cu ochii închişi, prin beznă. Mult înapoia mea şi mult dedesubtul meu, întru ocrotirea diocezei Sedunului şi în numele Domnului-Dumnezeu, trei bărbaţi omorau un „Conrad Lorenz“.