EUGENIA SARVARI: CARAMITRU, ARTIST ŞI ZIDITOR

• Ion Caramitru. Foto: Florin Biolan

Încerc să-mi amintesc momentele în care l-am văzut sau m-am aflat în preajma lui Ion Caramitru. Aşa îmi vine în minte una din ediţiile Festivalului Naţional de Teatru, cînd director de festival era Alice Georgescu. Atunci, la Divanele FNT a fost o întîlnire cu mai mulţi conducători de teatre, la o ceainărie cochetă, Serendipity, situată pe o străduţă lăturalnică, foarte aproape de Teatrul „Bulandra“ de la Grădina Icoanei. Divanele te îmbiau la taifas şi discuţii neprotocolare cu ceaiuri şi fursecuri sofisticate. Figura lui Ion Caramitru mi-a rămas în minte îndeosebi. Prin expunerea lui foarte bine argumentată, dar mai cu seamă prin carismă. Trecea rampa şi aici, nu doar pe scenă. Cu vocea puternică, cu ochii scînteind de inteligenţă, fixînd auditoriul aflat în imediata apropiere, cu gesturile temperate, ca şi cum ar fi mîngîiat clapele unui clavecin, era imposibil să nu te cucerească. Au urmat alte întîlniri.

Fabulos recitator, s-a îndrăgostit de poezie de foarte devreme, încă din copilărie; mama lui era o pasionată cititoare de versuri. Iar apoi, în Institutul de Teatru, poezia ocupa un loc privilegiat întru deprinderea „vorbirii scenice“. Într-un rînd, însoţit de Dan Grigore şi de pianul său, a venit la Cluj cu un recital Eminescu. O vibraţie specială a aerului se simţea în jurul lui. În spectacol, accentele pe cuvinte erau puse altfel. Era, de fapt, o reactualizare a lui Eminescu: versurile ştiute căpătau o rezonanţă specială, ca şi cum s-ar fi pus atunci şi acolo germenii întru formarea unui nou organ al ascultării prin care ceea ce se rostea, cobora de-a dreptul în inimă, învăluind totul într-un abur de bucurie şi delectare nespus de dulce. Şi era, în acelaşi timp, şi o slujire a limbii române, cum rar se mai întîmplă azi. Am citit undeva o mărturie a actorului în care povestea cum făcea el calea întoarsă, „drumul înapoi, de la textul îngheţat în pagină, la momentul fierbinte, de inspiraţie al poetului“, reactivîndu-i „ardoarea“. La Caramitru, cuvîntul şi gîndul paginii scrise prindea carne, se întrupa într-un mod miraculos; şi nu pot să nu mă gîndesc că totul venea din acea deplină cunoaştere a facerii vizibile a dublului invizibil.

A fost invitat la una din ediţiile Întîlnirilor clujene. Foaierul de la rangul doi al teatrului, deodată, a devenit neîncăpător. Printre alte lucruri povestite atunci a vorbit şi despre paginile din dosarul lui de securitate în care cineva de „specialitate“ explica celor din urmărire modul duşmănos în care recita Glossa lui Eminescu. Şi am putut auzi o istorie plină de haz în care „specialistul“ îl acuza că făcea „o pauză mai lungă decît e necesar înainte de cuvîntul «tovarăş» pentru a scoate în evidenţă următorul vers «ce e val, ca valul trece»“; recunoştea cu voioşie „ceea ce şi făceam. Exact asta urmăream“. Tot atunci, am avut marea şansă să pot vedea o interpretare magistrală a celebrului monolog din Hamlet. Este vorba despre spectacolul Hamlet pus în scenă de Alexandru Tocilescu în 1985 la Teatrul „Bulandra“. Aici se impune o paranteză. În urma turneului din Anglia cu acest Hamlet, directorul artistic al Royal Shakespeare Company, Michael Boyd, declara că Ion Caramitru se numără printre cei cinci cei mai buni Hamleţi ai secolului XX, iar Michael Billington scria în The Guardian: „Caramitru redă rolului o calitate pe care Hamleţii noştri aproape că au pierdut-o din vedere: dulceaţa sufletului“.

Revenind. Vocea lui a primit o profunzime, o adîncime de lac fără fund, atunci cînd a rostit „să mori, să dormi. Sau poate să visezi“. Apoi intonaţia urca spre o abia sesizată întrebare, pentru ca în secunda următoare, rostirea să devină aproape şugubeaţă, de o şiretenie greu sesizabilă şi totuşi prezentă. Un tunet i-a devenit vocea cînd a continuat: „Ce om ar sta să-ndure bătrîneţea, biciul acestor vremuri, urgia asupririi, jignirea adusă numelui de om, durerea dragostei neîmpărtăşite?“

„Trufia funcţionarilor, dispreţul pentru oamenii de bine al celor care stau la cîrma ţării“ au fost rostite cu o voce-manifest împotriva politicii de atunci, readucîndu-ne în memorie implicarea lui totală în evenimentele sfîrşitului de an 1989. Cine nu şi-l aminteşte alături de Mircea Dinescu, luînd cu asalt studioul televiziunii şi declarînd moarte definitivă comunismului şi securiştilor, a terorii de import sovietic?

L-am mai văzut în Sorry de Aleksandr Galin, regizat de Iury Kordonski tot la Teatrul „Bulandra“. Partenera lui era Mariana Mihuţ. Stările sufleteşti ale emigrantului rus Iuri Zvonariov erau surprinse cu o subtilitate şi delicateţe ieşite din comun. Nu puteai să nu remarci naturaleţea şi „ţinerea în frîu“ a dorinţei – observată din păcate la mulţi actori ajunşi în top – de a ieşi în faţă, de a-şi etala prin libertăţi nepermise pentru unitatea spectacolului, personalitatea. Justa măsură i-a fost insuflată de timpuriu: Liviu Ciulei a avut grijă ca actorii „Bulandrei“ să-şi păstreze cumpătul şi atenţia trează. Să nu încerce acte de bravură. Ion Caramitru a respectat acest precept în toate apariţiile lui.

Latura de ziditor, de făuritor, de iscusit proiectant al unor lucrări de mare anvergură s-a concretizat în înfiinţarea UNITER-ului (1990), organizaţie de breaslă a artiştilor de teatru (cu repunerea lor în drepturi, după ce timp îndelungat au fost consideraţi prestatori de servicii). În fiecare an, Galele UNITER au avut un fermecător amfitrion în persoana lui. Ca Ministru al Culturii (1996-2000), una dintre priorităţi a fost aceea a salvării patrimoniului, iar ca director al Teatrului Naţional din Bucureşti (2005-2021) a transpus în realitate un miracol: reconstrucţia/restaurarea primei scene a ţării, care are acum nu mai puţin de şapte săli. În semn de omagiu, Sala Mare a teatrului îi poartă azi numele.

Să vorbeşti despre Ion Caramitru la trecut este nu doar foarte trist, ci mai cu seamă neliniştitor. Îngrijorarea vine din faptul că e foarte greu, dacă nu imposibil, să punem ceva în loc. Există şi oameni de neînlocuit.