CAMIL PETRESCU: COLONELUL BĂLTĂREŢU

Prima noapte de mobilizare.

Suntem în marginea Branului, pe şoseaua cea mare a Braşovului. La frontieră, Brigada a dat vamă viaţa unui colonel şi a câtorva soldaţi. Oraşul, la ale cărui porţi ne-am oprit, e ocupat de inamic. Batalionul din cap al regimentului 30 Muscel are pierderi mari. Un pod a fost incendiat şi asvârlit în aer, iar de prin case, de prin curţi, de prin şurile ascunse în întunerec, vin necontenit şuierături de oţel.

De un ceas aşteptăm ca trupele din cap să-şi deschidă drum şi să trecem înainte. Regimentul e ghemuit în şanţul şoselei din cauza gloanţelor, care, de undeva, din dreapta sau din stânga, după semnul rachetelor, vin snop şi rup gardurile de lemn cu o furie de câine turbat.

Cele mai grele clipe de luptă sunt fără îndoială cele de aşteptare, când imaginaţia înfrigurată caută să ghicească întotdeauna zadarnic – cele ce se vor întâmpla, cele la care aştepţi cu mâna pe armă să fii părtaş.

Podul care arde încă înaintea noastră aruncă pâlpâieli sinistre peste cei care se caută pe străzile întunecate, fără să pătrundă totuşi, taina necunoscutului.

Şi aşteptăm, iar nesiguranţa ne frământă nervii.

Un tropot grăbit şi amplu pe jos scoală dintr-o săritură tot regimentul în picioare. În clipa aceea viziunea tragică a retragerii, cu tot convoiul ei de nenorociri mi-a străfulgerat în lumina realităţii. O clipă numai, căci imediat, soldaţii se aruncă iarăşi grămadă unul peste altul în şanţ… Dinspre pod unităţi întregi ale regimentului tovarăş de luptă, vin în derută…Soldaţi răniţi care se vaietă, amestecaţi cu fugari…Rând pe rând îi vârâm în curţi, pe după garduri, prin case, până se vor reface şi aşteptăm.

Un inamic pe care nu-l vezi e totdeauna de două ori mai puternic, şi iată-ne câteva ceasuri după mobilizare, noi care nu mai auzisem măcinatul înverşunat de mitralieră, care învăţasem la carte că inamicul vine la asalt în linie de companii, plutoane, grupe, şi în trăgători, primind focuri din toate părţile, din sânul nopţii enigmatice şi ostile.

Aşteptăm ceasuri întregi… Se apropie aurora.

Începem să distingem ameninţătoare, estompată pe înaltul cerului, silueta uriaşe a Măgurei Branului. Ameninţătoare şi inexpugnabilă ne face să înţelegem tot tragicul situaţiei noastre, de trupă încolonată pe şosea, la câteva sute de metri de duşman. Ofiţerii, ne strângem grupuri-grupuri, ne întrebăm în şoaptă neliniştiţi, ce facem? Cum rămânem aci? Unde-i colonelul? Şi zorii care se apropie…

O siluetă masivă vine spre mine, îmi face semn, mă cheamă…E comandantul regimentului… „Ia-ţi oamenii şi vino după mine!“ Colonelul Bălăreţu încalecă un gard care trosneşte, se prăbuşeşte sub greutate violent, şi învăluiţi de umbrele din ce în ce mai albicioase, alergăm peste semănături, peste tarlale de varză, de cartofi şi sfeclă, ocolim orăşelul, trecem prin apa unui pârâu…spre Măgura, cu regimentul după noi, risipit într-o masă informă şi cenuşie.

Soarele prietenos şi aprins ne salută în prima zi de război sub poalele Măgurei, în unghi mort. Soldaţi şi ofiţeri, după frigurile nopţii, toţi au obrajii palizi şi buzele arse, dar lumina albă a dimineţii proaspete, mirosul de brad şi minunata panoramă a Bucegilor ne readuc, odată cu încrederea, valuri de sânge în obraz.

Dar trebuie să luăm cu asalt zidul de 700 de metri care ne proteja şi ne ameninţa în acelaşi timp.

…………………………………………….

• Camil Petrescu

Cu binoclul urmărim de la rezervă companiile din prima linie, care, sub focul violent al inamicului se caţără de stânci, de arbuşti, din ce în ce mai aproape de creastă. E ziuă doară…Dar mai cu seamă urmărim cu nelinişte o siluetă cenuşie şi masivă care caută, cu sforţări vizibile, să se ţină de oamenii din frunte.

E colonelul Băltăreţu, care a plecat cu primul val.

La 2 p.m., Măgura Branului (avea să fie pomenită mai târziu în Înaltul Ordin de zi pentru decorarea drapelului cu Mihaiu Viteazu) era luată. Retragerea batalioanelor inamice din oraş – , pe care Reg.30 Muşcel, îmbărbătat de lumina zilei, le atacă furios, era tăiată.

Noaptea o petrecem cu baionetele la armă în nesfârşit lanţ de trăgători, cu colonelul în mijlocul nostru. La Tohanul Vechiu (iarăşi citat) el de asemenea ajunge cu primele unităţi poziţia inamică.

……………………………………….

De o săptămână aşteptăm pe malul stâng al Oltului ordine. În fiecare zi, artileria inamică face noi victime printre trupele din spatele nostru. Ezitarea e justificată. De la noi până la Olt sunt doi km. de câmpie netedă ca un crâmpei de bărăgan.

Imediat-abrupt, deasupra malului celălalt, pe un front de 30 de km, de la Făgăraş – la Homorod se înalţă, formidabile, poziţiile inamice. Nu-i chip nici să primim măcar hrană ziua… bucătarii sunt terorizaţi.

Statul major al armatei chibzuieşte, în timp ce noi căutăm să desluşim cu binoclurile tranşeele, reţelele, gropile de lup şi abatizele, în care, dintr-o zi într-alta, mulţi aveau să rămână agăţaţi.

La întâiu septembrie ordinul a venit. După miezul nopţii aruncăm din nou zarii războiului. Până una alta se ţin consilii, se studiază hărţile, şi se pregătesc căngi de smuls sârma din apa Oltului. Dar mai cu seamă trecerea râului – adânc, după cât ni se spune, între 3 şi 6 metri, ne îngrijorează pe toţi. Vase nu sunt, nu se pot improviza, şi va trebui s-o trecem prin vad, unde e mai mică, dar unde cuiburile de mitraliere nu aşteaptă decât un semn.

Băieţii sunt uşor melancolici şi hotărâţi.

………………………..

La trei jumătate, după ce am străbătut prin întunerec uliţele pustii ale unui sat, o albie de râu, o margine de crâng, aşteptăm înapoia unui rambleu de cale ferată, în rezervă, cu baioneta pusă. După toate probabilităţile suntem aproape de tot de Olt, al cărui ropot ritmic îl aud neted.

Pe un front de treizeci km. de la Homorod la Făgăraş lupta e angajată cu hotărâre de linii de batalioane. În linia întâia avem un batalion cu care a plecat şi colonelul Băltăreţu. Valea râului clocoteşte de mitraliere şi focuri de armă, ca un uriaş cazan infernal.

O, frigurile nesiguranţei!…Ce rezistenţă întâmpină? Au izbutit oare să ajungă pe celălalt ţărm?

Nu se poate şti nimic. Comandantul brigăzii stă imobil, sprijinit de un stâlp de telegraf şi în întunerec îl ghicesc palid –, poate după neliniştea din glas, când întreabă grăbit: a venit vreo patrulă?

Dar n-a venit nimeni.

Şi încă un ceas…

În sfârşit din dreapta şi din stânga vin răspunsuri. Nu se poate trece…

Şi cu fiecare patrulă, cu fiecare răspuns, în artere sângele ni se răceşte tot mai mult.

Din iadul, de la câteva sute de metri din faţa noastră nu vine însă nimeni, decât numai sinistre sunete de corn: încetarea – înaintarea – asaltul – şi iar încetarea focului.

Se apropie ziua… începem să desluşim contururile tăioase şi înalte ale celuilalt mal…

O patrulă… a venit o patrulă şi ochii tuturor scânteiază.

Batalionul a trecut dincolo şi acum încearcă să urce malul, o companie a fost prinsă de mitraliere în apă…; pierderi mari.

Au trecut – au trecut.

E o nebunie năbuşită…, un freamăt surd de la un capăt la celălalt al batalionului.

Dar se face ziuă şi ascunşi după pietrele chilometrice, îi vedem noi înşine, cu sufletul alături de ei, cercând să ridice malul… Şi pe urmă un strigăt:

„Inamicul contra-atacă. Inamicul contra-atacă. Îi svârle în Olt, domnule maior, – îi svârle în Olt, domnule maior“.

Nu ştiu dacă s-a mai dat vreun ordin.

Noi sărim ca nebunii, urlând peste garduri, prin iazul unei mori, în linie de companii, de plutoane – grămadă, ajungem malul râului intrând în curentul puternic al apei – urlând mereu. Cu capul afară din apă şi arma cu baioneta, cu mâinile întinse, urlăm ca ieşiţi din minţi.

Când ies dincolo, am chilograme de apă în sân, în pantaloni, în ghete, – dar alergăm la asalt. Într-o privire – închid în suflet pentru toată viaţa un tablou. Un caporal, la un pas în dreapta, cu capul sprijinit în mâini, cu gura în ţărână are ceafa sfărâmată – lângă el, între firele rare de porumb, altul, cu faţa în sus. Tovarăşi de acum pe drumul celorlalte lumi.

Alţi răniţi – mantale – raniţe,… pete mari,… largi de sânge,… şi la zece paşi în stânga, întins pe spate, cu faţa la cer, în manta de mare ţinută şi cu chipiul în cap, un ofiţer.

În fugă… un gând… Care e? Ştiam că rând pe rând se vor duce şi alţii…, dar care e acum – acolo întins?

Un camarad, care din fuga la asalt, s-a abătut totuşi zece paşi, rămâne trăsnit – aiurit. – „Colonelul Băltăreţu“!

Sus pe poziţia inamică, în ceasul de repaoz care ni s-a dat apoi, am aflat că fusese lovit în piept, aşa cum era – în picioare – pe linia trăgătorilor, în mare ţinută.

Am auzit mai târziu că un superior l-ar fi dojenit pentru imprudenţa şi indisciplina lui.

Dar colonelul Băltăreţu era mai mult decât un om, mai mult decât un comandant de regiment – era un soldat pur şi simplu.