MIRCEA POPA: CAMIL PETRESCU ŞI LITERATURA RĂZBOIULUI

Generaţia făuritoare a Marii Uniri a fost, mai ales pentru transilvăneni, o generaţie care a crescut şi s-a format în anii luptelor memorandiste, în focul desfăşurărilor electorale, întotdeauna dificile şi adeseori epuizante (vezi drama Domnul notar de Octavian Goga), în confruntările pe viaţă şi pe moarte din parlamentul budapestan, în ieşirile zilnice în presă, din care s-au născut numeroase condamnări şi procese de presă. Aproape n-a existat fruntaş politic transilvănean să nu fi cunoscut raiul închisorilor maghiare de la Vaţ sau Seghedin, să nu fi plătit zeci de corone ca taxe penale, să nu fi pierdut chiar banii de cauţiune ai ziarelor. Această generaţie a fost prezentă în consiliile naţionale, în gărzile militare, în sfaturile ţării şi în comitetele care au redactat proclamaţiile şi manifestele către popor, antrenând în jurul idealului naţional toată suflarea, de la opincă la vlădică. Un lucru asemănător s-a întâmplat şi cu generaţiile de oameni politici din regatul român, precum Nicu Filipescu, Take Ionescu, Delavrancea, prezenţi în număr mare la întrunirile din sala „Dacia“ şi din alte locuri unde cereau ieşirea din neutralitate şi intrarea în război pentru eliberarea fraţilor asupriţi de peste Carpaţi. Atunci când s-a pornit efectiv războiul, a intrat în tranşee o altă generaţie mult mai tânără, aflată uneori la început de drum, care au devenit „generaţia tranşeelor“ şi a experienţei dure a războiului. Au fost cei care au dus cu adevărat greul războiului, care a cunoscut mizeria tranşeelor, frigul necruţător al nopţilor de veghe, lipsa hranei şi a îmbrăcămintei corespunzătoare, precaritatea armamentului, promiscuitatea lazaretelor şi tratamentul superficial şi barbar care li se aplica la intervenţiile chirurgicale, din lipsă de pansamente adecvate şi de material medical corespunzător. Mulţi dintre scriitorii care s-au afirmat în primul deceniu de după Marea Unire aparţin acestei categorii de dezabuzaţi, de înşelaţi în speranţele lor, de inşi traumatizaţi de cele văzute şi trăite. Pentru mulţi, experienţa războiului a devenit decisivă, le-a marcat existenţa, modul de a gândi şi de a vedea realitatea. Realismul crud al Balaurului Hortensiei Papadat-Bengescu, deziluzionarea şi debusolarea personajelor lui Cezar Petrescu din Întunecare şi Ochii strigoiului, drama acomodării din schiţele şi nuvelele lui Gib Mihăescu, eroismul temperat din Strada Lăpuşneanu şi Însemnările de război ale lui Sadoveanu, notele ditirambice ale lui Radu Cosmin, memorialistica reflexivă a lui Felix Aderca din Sînge închegat, trauma liminară a eroului din Pădurea spânzuraţilor a lui Liviu Rebreanu etc., toate dovedesc trăirea acută, la temperaturi până la incandescenţă, a anilor lor de tinereţe, marcată iremediabil de visul realizării statului naţional unitar şi decepţia lor în faţa politicianismului deşănţat şi nevoia punerii în practică a promisiunilor făcute în timpul conflagraţiei. Moartea, spaima morţii, aşteptările înfrigurate ale atacului, presiunea psihică permanentă sub care se aflau tinerii combatanţi care asistau la scenele crude ale rănirii sau decapitării tovarăşilor şi prietenilor lor de campanie, toate acestea sunt însoţite de calvarul nesfârşit şi impresionant de tensiuni şi zguduiri interioare.

În lumea aceasta dezlănţuită şi dură a războiului, s-a consumat şi tinereţea lui Camil Petrescu, destinat de la început unei cariere militare pe care nu şi-a dorit-o, dar care i-a fost impusă (fiind orfan a urmat şcoala militară). Din acest motiv, multe din primele sale încercări literare poartă pecetea acestei experienţe de neocolit, experienţă transfigurată artistic, sau numai transpusă direct, autentic, la modul reportericesc. Am descoperit două astfel de „scene de război“, cu iz de reportaj şi de vizibil autenticianism în revista „Ilustraţiunea armatei“, o revistă mai puţin circulată, în redacţia căreia, credem că a lucrat o vreme şi autorul nostru, înainte de a se decide să plece în Banat. Revista a apărut la Bucureşti cu începere din 15 ianuarie 1919, ca publicaţie bilunară sub redacţia generalului Zaharia Constantin. În primul ei număr, poate fi citită o schiţă de Camil Petrescu intitulată Colonelul Băltăreţu, pe care n-am găsit-o semnalată de niciun cercetător al operei sale şi nici n-am găsit-o în vreuna din antologiile de proză scurtă ce i s-au consacrat. Schiţa e un fel de recviem pentru un camarad de front îndrăgit şi mare sufletist, lovit nemilos de un glonţ străin. Interesant de remarcat este incipitul, intitulat Prima noapte de mobilizare, ca în Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război de mai târziu. Tot acolo a apărut şi un al doilea text, intitulat O recunoaştere ofensivă (nr. 11/1919, p. 16-17), text recuperat de Ileana Manole în antologia Camil Petrescu, Însemnări de război (Ed. Militară, 1980), dar cu menţiunea „din „Banatul“, nr.38-41, unde scriitorul l-a republicat. Cum schiţa intitulată Colonelul Băltăreţu a trecut neobservată şi total uitată, o reproducem aici spre a putea fi reintrodusă în circuitul literar de viitorii editori.