CORESPONDENŢĂ DUMITRU ŢEPENEAG–LIVIUS CIOCÂRLIE

• Livius Ciocârlie

Paris, 22 Ian. 1999

Dragă Livius,

Pesimismul tău funciar te împiedică să evaluezi corect locul tău în literatura română; acesta, cred eu, e mai important decât ţi se pare ţie după lectura unor texte (de doctorat?). Şi dacă e vorba de post-modernism – termen care mă scoate din ţâţâni – apoi tu eşti post-modernismul însuşi şi nu de azi de ieri. Sigur, mi-e greu să vorbesc în necunoştinţă de cauză. N-am citit tezele de care spui. Încerc totuşi să analizez logica aserţiunilor tale. Să zicem că optzeciştii nu te socotesc un predecesor al lor (parcă pe mine mă socotesc! – aduc argumentul că n-au avut cunoştinţă de ce-am publicat în străinătate: ignoranţa ridicată la rangul de certificat de originalitate…), dar asta nu înseamnă că dispari (odată cu foştii senatori de drept), înseamnă doar că te asimilează generaţiei lor. Ca să nu mai spun că nu prea e post-modernistă reintroducerea criteriului cronologic (noul produce valoare doar în modernism). Sunt deci în contradicţie cu ei înşişi. Oricum, nu-ţi face griji, tentativele de tabula rasa au eşuat întotdeauna. Exclusivismele de generaţie, aşijderea.

Citesc cu mare plăcere Trei într-o galeră pe care mi-a trimis-o consulul Vasile Popovici. Plăcerea, pentru mine, vine şi din faptul că pot s-o citesc începând de oriunde. Eu nu mai pot citi romane sau, când mă silesc să le citesc, le citesc cam tot aşa, adică pe sărite (cum ar zice idolul tău, Goma). Aşa că ce scrii îmi convine de minune. Fac eforturi disperate să nu mă apuc să te imit. Într-o dimineaţă, m-am sculat cu ideea că Pastenague să comenteze Un romîn la Paris şi chiar să inventeze întâmplări neîntâmplate, făcând din jurnal un roman. După câteva secunde m-am trezit mai bine: Stai, domnule, că asta face Livius! Comentarea unui „jurnal“, aşa încât viaţa propriu zisă să fie de două ori răsfrântă ca în unele periscoape de submarin (mă rog, nu ştiu dacă e chiar aşa!)

Cât despre tinerii furioşi (care între timp au cam îmbătrânit binişor) iată ce scrii chiar tu, dragul meu Bibulie, în Galera ta:

„Au dreptate aş spune şi dacă n-au. Asta e rostul lor, să dea cu flit în noi, ca în molii. Dacă nu suntem molii, vom rezista…“

Te îmbrăţişez cu prietenie al tău,

D.Ţ.

II.

25 ian. 1999

Dragă Livius,

Nu ştiu de unde ai scos-o tu că, după ofensiva „negaţionistă“ a optzeciştilor, eu ies destul de bine… Am primit de curând Experimentul literar românesc postbelic, apărut la editura Paralela 45. Printre zecile de texte figurăm şi noi doi: tu cu un fragment din Burgtheater provincial, iar eu cu un fragment din Nunţile necesare. Mă rog… Înainte de texte, sunt însă publicate trei eseuri. Cel dintâi, al Monicăi Spiridon se cheamă Experimentalismul bine temperat. Sunt citaţi acolo o grămadă de autori, printre care şi Ioana Ieronim (nu cunosc!) sau Abăluţă (cunosc!…) nici tu, nici eu nu figurăm.

Al doilea eseu, semnat de Bogdan Lefter şi intitulat Experimentul ca despărţire de neo-modernism mă semnalează ca traducător al „noului roman“. Pe tine nici atât. În schimb sunt pomeniţi Marian Popa, Tudor Vasiliu, Monciu-Sudinsky şi alţii, printre care „joyceanul Paul Goma“. În sfârşit, Gh. Crăciun ne pomeneşte, adică ne scrie numele într-o enumerare.

Vrei să-mi explici şi mie ce se întâmplă?

Înverşunarea acestor băieţi şi fete e, într-un fel, înduioşătoare. Sosiţi la spartul târgului se răzbună şi ei cum pot. E o generaţie orwelliană.

Dar altceva e interesant: solidaritatea lor uluitoare. O solidaritate pe care generaţia noastră e departe de-a o avea. Nici n-a avut-o vreodată. În loc să te public pe tine, m-am străduit să-i public pe Cărtărescu şi pe Crăciun. Culmea e că am reuşit!

Cu drag,

D.Ţ.

P.S. Am uitat să-ţi semnalez că Paul Georgescu şi Radu Cosaşu figurează şi ei în Antologie. Probabil însă că ai primit-o şi tu, căci a fost trimisă la toţi cei antologaţi cerându-li-se să renunţe la drepturi de autor în schimbul onoarei de-a figura. Eu o să mă fac că plouă…

Ca să-ţi dau un exemplu de felul cum lucrează aceşti băieţi (ei sunt produsul pur al societăţii comuniste!), iată: Crăciun mi-a făcut o curte turbată (am zeci de scrisori de la el), a scris despre mine mai multe articole, până a reuşit, în urma recomandării mele, să fie publicat aici de către Nadeau. După aceea a urmat Antologia care va fi, după cum se spune în scrisoarea-circulară semnată de Călin Vlasie (editorul), difuzată în universităţi şi alte „instituţii culturale de învăţământ“.

III.

Timişoara, 29 ian. 1999

Dragă Ţepe,

mulţumesc pentru ce-mi spui. Înţeleg că m-am plîns (memoria nu mă ajută în legătură cu lucrurile de care aş fi putut să mă lipsesc). Ce m-o fi apucat? În general, mi se pare că există lucruri mai urgent de rezolvat decît destinul meu literar. De exemplu, recenta excursie organizată a minerilor la mînăstiri. Are şi partea ei bună. Acum o să vedem cam ce i-ar plăcea Occidentului să se întîmple cu noi. Dacă se sperie şi scoate ceva bani din pungă (ca să aibă ăştia, ai noştri, ce să arunce în dreapta şi în stînga fără rost) mai durăm puţin în iluzia reformei. Dacă nu, iar sindicatele vor începe să ceară, că de ce unora da şi lor nu?, va ieşi mai repede la iveală un adevăr: la noi, cu zone atît de compact şi de nerentabil muncitoreşti, reforma nu se poate face, sau numai în cine ştie cît timp. Închipuie-ţi o încercare de a reduce ceva la Galaţi, unde tot oraşul, de sute de mii de oameni, e legat de uzină…

Alte lucruri nu mai pot fi rezolvate pentru că s-au rezolvat. Mă gîndesc la bietul Marian Papahagi, la care am ţinut mult. Era dintr-o categorie de intelectuali de tip interbelic care ştia tot ce trebuie ştiut. Categorie din care acum, nu ştiu dacă a mai rămas vreun exemplar. Şi pus pe treabă. În cîteva luni, i-a scos din locuinţe pe securiştii oploşiţi la Academie. În ziua cînd pe el l-au adus acasă, porneau spre Roma primii bursieri. Aşa că vezi cum stăm cu cariera mea literară…

A propos. În drum spre Cluj, am citit, nu mai ştiu unde, Apostrof, Vatra, România literară, un fragment din continuarea romanului tău. Mi-a plăcut şi mai mult. Totul curge, tonul e tot timpul exact. Am văzut şi ecourile din Germania. Romanul a prins la nemţi! Am citit şi corespondenţa despre idolul meu, Goma. Un mit e totdeauna o imagine puternic retuşată. Cît de retuşată, în acest caz, am început să-mi dau seama citind propria lui carte, Culorile curcubeului, sau cum îi zice. Însă e neplăcut să renunţi la un mit, cum e neplăcut să dormi fără pernă. Mă întreb dacă a venit replica la atacul furibund al lui Manolescu, din editorialul lui. Cel puţin am o consolare: viaţa literară mi-a plăcut încă de la început. (îmi apare, nu-mi apare…) Deşi îmi plăcea să am de-a face cu idolii.

În problema postmodernismului, serialul continuă. Îmi vine acum şi teza lui Caius Dobrescu pe aceeaşi temă. Am avut patru în iarna asta despre postmodernism, sau din punct de vedere postmodernist. Că mi le trimit mie toate e o recunoaştere a faptului că sunt eu însumi postmodernist, adică tolerant, adică moale. Au terminat atîţia tezele în acelaşi timp încît nu mai ai cum să găseşti un referent dispus să se mai încarce cu una. Şi atunci, în disperare de cauză…

Cu drag, Livius

IV.

Timişoara, 3 feb. 1999

Dragă Ţepe,

Uite, ca să nu-ţi mai strici ochii, bătrâni fiind noi, cum va reieşi şi de mai jos, mă modernizez şi eu, cu întârziere de o generaţie (maşină de scris în loc de ordinator).

Ai dreptate, dar eu mă refeream la teza lui Cărtărescu şi numai la ea. Acolo ieşi mai bine, care va să zică. Altfel, optzeciştii s-au convins de mult că n-a existat nimic înaintea lor (Cărtărescu a început mişcarea de recuperare: cine a făcut ceva este, ai ghicit, postmodernist. Şi tu, bineînţeles.)

Mă întrebi ce-i cu ei. Sînt mai multe cauze. Una e „psihanalizabil“ demonstrabilă. Ei au avut taţi (Manolescu, Crohmălniceanu, Mircea Martin, pînă şi eu, la un nivel mai provincial, mai puţin productiv –timişorenii, Vighi, să zicem, nu sînt la fel de agresivi), taţi care n-au fost naturali. Nu i-au născut la literatură, dar le-au oferit un spaţiu de manifestare, i-au protejat cît s-a putu. Reuşita a fost foarte maree: fără să prea aibă acces la publicaţii, optzeciştii au fost foarte cunoscuţi. Acum, ei se tem ca taţii aceia să nu treacă drept naturali Asta, cu atît mai mult cu cît ei nu s-au născut pe pămîntul patriei, ci peste ocean.

Ajung la a doua cauză: ei chiar s-au născut peste ocean. S-au rupt de literatura ce se practica. N-au mai fost nişte opozanţi ai regimului cu inima în pantaloni (excepţiile, cinste lor). N-au mai vrut să ştie de regim. Au trăit cu capul în altă parte, unde ţi-am spus, cu urechea şi ochiul aici, dar nu spre regim: spre lumea măruntă. De aceea, nesimţindu-se solidari cu generaţiile dinainte, mătură totul în urma lor. (Repet, măcar unul începe să observe că au fost şi unii în răspăr.)

A treia cauză: acolo, peste ocean, ei s-au născut ca postmoderni. Au o ambiţie ireductibilă pentru acest curent minor cît timp nu-i înghite şi pe moderni, cu motivul că în poeticul lor se găsesc şi trăsăturile moderne. Se găsesc, însă cu altă funcţie. Contradicţia activă devine armonie a contrariilor, alteritatea nu mai e der Ganz Andere, e diferenţă acceptată cu… indiferenţă etc. Ei nu par să-şi dea seama, de atîta admiraţie, că sînt buni tocmai pentru că au „naţionalizat“ modelul postmodern. Totdeauna cînd s-a făcut ceva bun la noi s-a întîmplat aşa. Eminescu şi romantismul german, Caragiale şi vodevilul, Bacovia şi flamanzii autumnali, Blaga şi expresionismul vienez, voi, oniricii şi suprarealismul / noul roman şi ei, optzeciştii. E adevărat că îi am în minte mai ales pe prozatori. Prin caragialismul lor, prin ascultare şi privirea de aproape, s-au îndepărtat şi de „textualism“ şi de acea imagine epidermică a unei lumi inconsistente; scoţând alt efect, local: o lume de o extraordinară vitalitate à ras de terre şi care-şi pierduse orice sens. Unde era inconsistenţă au pus vid, unde era fluture au pus viermuială, unde era autoironie au pus comic. Asta. cînd au fost buni.

A patra cauză: fiindcă au făcut lucruri bune, sunt foarte încrezuţi.

Mai paşnic decît tine, nu mă irită lucrurile astea. Le găsesc normale. Se poartă şi la case mari. Pentru Lovinescu, nici Eminescu n-a fost destul de bun, ca să nu mai spun de eternul exemplu, Brăescu – Caragiale.

Că noi ieşim feşteliţi din treaba asta? Dacă e ceva de capul nostru (de al tău este, de al meu sper să fie), părerile lor se vor perima. Bineînţeles, unul bătăios ca tine poate să se şi lupte. Eu am altă tactică (de aceea m-am mirat că, după cum am înţeles, m-am plîns): mă simt bătrîn. Prea bătrîn ca să încerc să aflu ce se scrie despre mine. Cînd aflu, tresar şi, probabil, mă plîng. Altfel, am numai atîta energie cît să stau pe acasă şi să mă distrez.

Dracu’ s-o ia de maşină! Uite, ce articol mi-a ieşit.

Cu drag,

Livius.

P.S. Chiar primesc cărţile lui Buciu despre tine. Ei, vezi!

• Dumitru Ţepeneag

16 ii 1999

Dragă Livius,

La toate câte ai spus despre 80-işti, aş adăuga doar câteva consideraţii despre starea de junglă în care să află România, în toate domeniile, inclusiv în literatură. Pe vremea dictaturii, exista (măcar) o aparentă solidaritate. Nu lipseau desigur bârfele şi denunţurile, dar toate astea erau, prin definiţie, activităţi de culise, nu înfloreau în văzul lumii. Junglă înseamnă brutalitate exprimată făţiş, aroganţă naivă: să te baţi cu pumnii în piept cu speranţa de-a impresiona astfel pe toată lumea. De fapt, 80-iştii nu intră – nu toţi! – în această categorie a ingenuităţii violente. În timpul dictaturii, au învăţat să tacă. Ei nu atacă direct. De pildă, ei nu afirmă că n-a existat grupul oniric ori că acesta n-a avut nici o valoare literară. Ei se poartă, ca şi cum grupul oniric n-ar fi existat. Ca şi cum totul ar fi început odată cu ei. E o tactică redutabilă şi ar fi chiar câştigătoare dacă istoria s-ar încheia odată cu ei. 90-iştii sunt mai direcţi, sunt mai scandalagii. Pentru ei – trebuie s-o recunoaştem – e şi mai greu. Ei trebuie să-i nege în primul rând pe aceşti maeştri ai lui als ob care sunt 80-işti. Sunt siliţi s-o facă cu brutalitate. Unul ca Ţârlea nici nu clipeşte când declară că Orbitor al lui Cărtărescu e un roman nul. Indirect 90-iştii ne apără. De aceea şi eu, şi Breban suntem hotărâţi să-i sprijinim.

Echilibrul sau, dacă preferi, echitatea e un rezultat al dialecticii generaţiilor. Tu, Livius Ciocârlie, nu trebuie să faci nimic, stai sub copac şi-ţi admiri buricul, mândru de inactivitatea ta. Fac ceilalţi pentru tine. Te uiţi zâmbitor la spectacolul pe care ţi-l oferă jungla literară, o contempli ca un adevărat înţelept; căci ştii că forţa ta rezidă în voinţa de renunţare. O generaţie se îmbăţoşează, cealaltă renunţă, e perfect. E mai greu pentru mine: bătrân orangutan legănându-şi muşchii fleşcăiţi şi lăudându-se cu isprăvile lui de pe vremuri. Nu respect jocul, regulile sale nescrise induc în eroare. Noroc că în junglă, e ca şi cum n-ar exista ridicolul. Până la urmă, adică foarte repede, amândoi vom fi salvaţi prin moarte. Dispărând om reapărea, fie ca nişte repere în istoria literară. Aufhebung! cum zicea tot Hegel. Amin…

Mă duc la Cluj, via Budapesta, cu trenul. Călătorie în imperiul austro-ungar. Nu trec munţii. Dar voi da o roată prin Maramureş. Pentru documentare.

Sărutări Tanţei şi Alexandrei. Te îmbrăţişez,

Ţ.

Timişoara, nu ştiu cât februarie 1999

Dragă Ţepe,

decît să te duci la Cluj, mai bine ai fi venit peste două săptămîni la Bucureşti, unde amicul tău Breban, şi preşedintele Academiei, organizează o discuţie despre romanul actual. Nu mă îndoiesc că te-au poftit. Cum se nimereşte ca tocmai în zilele alea să fie doctoratul lui Cărtărescu, am să mă duc şi eu, în ziua a doua. Dacă nu vor cumva comunicări scrise. La aşa ceva nu mă bag. Am mai fi stat de vorbă. Dar, ce să-i faci… Documentation oblige!

Fac cîteva marginalii dezordonate la ce-mi spui. Dacă tot e junglă, de ce n-aş fi şi eu haotic. Din păcate, nu pot fi decît moale. În termenii unei teorii proprii, cu care atîta mi-am bătut capul pînă m-a scos din sărite, sînt indiferent. În schimb, haosul (jungla) e agresivitate, aşa cum spui. Pentru asta n-am organ. Dar haosul nostru actual are un ce insolit: e contradicţie în termeni, sistematic, coerent. Vreau să spun că atinge şi aproape cuprinde toate straturile. Cum spunea acela „Ich bin ein Berliner“, la noi se cam poate spune „Şi eu sînt miner!“ Dar nu-i o agresivitate perversă, n-are de-a face cu răutatea. Pur şi simplu, am nimerit dintr-o lume în care, bun, rău, îţi aveai locul tău, încît puteai să vegetezi într-o stare de imaturitate care era principalul sprijin al regimului, într-o lume în care trebuia să-ţi faci tu singur un loc. Şi atunci ţi-l faci, fără să-ţi pese de celălalt; la nevoie, trecînd peste el. Sîntem actori într-un estern. Vorba ta, pistolari. Iar eu fac parte din plevuşca ieşită în stradă ca să asiste la confruntări şi care riscă, dacă prea se bagă, să se aleagă cu un glonţ rătăcit în fund.

Cît despre optzecişti, ei sînt la vîrsta cînd omul e în plină putere, nu au muşchii fleşcăiţi şi mai au şi experienţa istorică a luptei de grup. Mai au şi argumente. Au fost cu adevărat altfel decît cei dinaintea lor. Şi ca mode de viaţă, şi ca scris. N-au învăţat să tacă, cum spui. De învăţat, am învăţat noi, cu excepţiile ştiute. Lor, pur şi simplu ne le-a păsat. Au fost nepăsători faţă de ce se întîmplă în ţară, la nivelul macro, cum se spune azi şi foarte atenţi la nivelul micro. Fiind diferiţi, şi-au putut susţine vanitatea de a crede că pînă la ei nu existase nimic. Au intrat în uitarea asta şi cei, cum eşti tu, care n-ar fi trebuit să intre. A fost şi vanitatea obişnuită a scriitorilor, de a nu avea pe cineva înaintea lor, dar a fost şi sinceră ignoranţă. Mă îndoiesc că te-au citit. Cînd ei au apărut, cărţile tale, cu atît mai puţin cele din Franţa, nu existau. Ulterior, adică acum, au avut ceva mai bun de făcut, şi anume să se situeze favorabil, nu pe post de victimă, în junglă. Dar sentimentul meu e că ei sînt pe punctul de a trece de la această tactică la o strategie care te avantajează. Mult timp, s-au mulţumit să ignore şi să dispreţuiască. Acum au devenit conştienţi de implicaţiile teoretice ale literaturii lor. Dispun de argumente ca să probeze că au inovat. Pentru ca să-şi poată susţine strategia, sînt nevoiţi să devină selectivi, adică să scoată la iveală ce a fost chiar înaintea lor diferit. Cel puţin ăsta-i sentimentul pe care mi l-au dat tezele Ioanei Pârvulescu şi a lui Cărtărescu. Poate greşesc, vom vedea.

Nu trebuie uitat un lucru pe care, în focul luptei, tu şi scutierul Ţîrlea, păreţi să-l uitaţi: printre optzecişti au existat scriitori foarte buni, iar Orbitorul, orice ar spune Ţîrlea (dar i se poate ierta, fiindcă el scrie altfel şi nu scrie rău) este un roman foarte bun. Tu însuţi ai început revenirea în ţară prin sprijin dat lui Groşan, lui Crăciun, lui Muşina, lui Stratan. Şi n-ai greşit. S-ar putea însă ca din punct de vedere tactic, al bătăliei pe care o duceţi, să fie potrivită alianţa cu echipa Ţîrlea, peste capul celorlalţi. Este o chestiune de viaţă literară, mai mult decît de literatură. Sub aspect literar, lucrurile nu sînt clare, n-a încercat nimeni să le clarifice. Nu se ştie dacă există şi o apropiere literară, nu numai de viaţă literară, între tine şi Breban. Fapt este că tu nu-l prea citeşti. De altfel el se găseşte într-o situaţie hazlie. Criticii preferă să spună că e un scriitor mare decât să-l citească (în epoca noastră de dare din coate, cine are timp de aşa ceva?) Iar hazul este că, după toate probabilităţile, nu greşesc. Cu ultimele tale romane, care cresc în număr de pagini într-un fel îngrijorător pentru critici, s-ar putea să fii în aceeaşi situaţie. Adică să te citească numai fanii tăi. Dacă-i aşa, ai perfectă dreptate să te lupţi, să fii prezent, să participi la viaţa literară.

În ce mă priveşte, pe mine nu se poate conta. N-am energie, în schimb am ghinionul de a fi sincer modest. Cum cărţile mele practic nu există (decît pentru cine le primeşte de la mine), iar asta din cauza mea, a lipsei mele de vocaţie pentru managementul editorial, eu nu ştiu, şi cine mă crede nesincer se înşală, nu ştiu dacă ar merita citite. Cu asemenea stare de spirit, bineînţeles că nu intru în joc.

Cu drag, tuturor, Livius

VII.

Paris, 15 iii 1999

Dragă Livius,

M-am dus la Cluj la invitaţia Centrului cultural francez care mi-a plătit biletul de tren dus-întors şi mi-a asigurat cazarea pe tot timpul şederii în Cluj. În Maramureş, n-am fost decât vreo cinci zile, însoţit de Groşan şi de Vulturescu, cu o maşină a Inspectoratului din Oaş: doar în România mai există adevărate privilegii. Am fost mai întâi la Satu Mare unde, după o întâlnire cu literaţii oraşului, am băut horincă şi am nimerit la un bar de noapte cu basarabence care dansau şi făceau striptease. A doua zi am fost la Negreşti, o comună importantă, am uitat de ce. Iar am băut horincă galbenă, pentru că stătuse nu ştiu cât timp în butoi de fag. Basarabence nu erau. Era doctorul Traian Pop, mare amator de băutură şi de artă populară. Bineînţeles, Groşan şi Vulturescu – bodyguarzi şi ciceroni nu lipseau. Am ajuns apoi la Săpânţa care m-a dezamăgit un pic. Ca să mă consolez am băut horincă. Am vizitat închisoarea din Sighet. Şi iar am băut. A doua zi m-am trezit într-un hotel păduchios, într-o localitate necunoscută. Afară munţii înzăpeziţi. Îmi pierdusem periuţa de dinţi Am coborît la micul dejun şi am întrebat unde aş putea să-mi cumpăr o periuţă de dinţi. Toată lumea a râs. – Beţi puţină horincă, a zis Vasile şoferul. Aşa că din acel moment beam horincă dimineaţa, la prânz şi seara. Beam chiar şi pe drum, în maşină. Mi se dăruiseră vreo cinci sticle de câte doi litri care conţinuseră pe vremuri limonadă Fanta. Teoretic, trebuia să le car până la Paris. Am ajuns în satul lui Groşan, unde mama lui ne aştepta cu plăcinte cu varză şi… horincă. Am găsit un pat, am căzut lat şi am dormit vreo douăsprezece ore neîntors. A doua zi era musai să mergem la o mânăstire, unde hălăduise Steinhardt. N-am avut curaj să spun că pe mine mă enervează Steinhardt mai tare şi decât Beniuc. Noroc că drumurile fiind înzăpezite ne-am mulţumit să vizităm o biserică din lemn: superbă!

M-am întors la Cluj prin Baia-Mare, oraşul natal al lui Breban. Am cerut la un chioşc Contemporanul. Vânzătoarea nu auzise de revista asta. Şi nici de Breban… Am întrebat şi la alt chioşc, am intrat într-o librărie: dintre revistele literare, nu aveau decât, rareori, România literară. Şi eu care m-am pus rău cu Manolescu…

Întors din nou la Cluj, am participat la un fel de stagiu de traduceri cu studenţi în franceză, selecţionaţi din toată ţara şi „sous le haut patronage“ al Irinei Mavrodin care după ce că vorbea o franceză cam de baltă, miorlăia şi tot felul de prostii. Mă rog, trebuia să suport, ăsta era de fapt scopul pentru care fusesem invitat la Cluj: ca mare traducător. A mai fost şi o seară de poezie cu sală arhiplină, poetul francez care fusese invitat odată cu mine era stupefiat. Iar editura Gramar a lansat ediţia a ii-a lui Hotel Europa. La librăria Universităţii în care cine crezi că se afla zâmbitor nevoie mare? Însuşi Nicolae Breban în drum spre Bucureşti.

Unul din poeţii traduşi la stagiu era Ion Mureşan, optzecist pe linie mazilesciană şi pe care l-am publicat şi eu în PO&SIE. La fel şi pe Marta Petreu. Iar pe Cărtărescu l-am tradus şi publicat încă din 1990.

Te faci că nu înţelegi. Ţîrlea nu-l atacă pe Cărtărescu pentru că l-am pus eu să-l atace. Faptul că generaţia lui Ţîrlea se războieşte cu generaţia lui Cărtărescu restabileşte un anumit echilibru şi ne permite şi nouă, bătrânilor, să respirăm. Aş putea şi eu să stau să-mi contemplu buricul ca tine: dacă n-o fac e din temperament, nu din vreun calcul. În ce priveşte numărul de pagini, îţi propun un pariu: numărăm paginile scrise de noi doi, iar cel care are mai multe îi plăteşte celuilalt zece franci pentru fiecare pagină în plus.

Te îmbrăţişez,

Ţ.

Scrisori transcrise şi colaţionate de
Ştefan Bolea şi Marta Petreu.