ANA-MARIA NEGRILĂ: TIMPUL – ACEST TIRAN

Prima secundă, al doilea roman al scriitorului Vlad Roman (Editura Univers, 2018), este o poveste despre timp şi perspectivele lui multiple. Aşa cum timpul este subiectiv, şi romanul lui Vlad Roman este construit din fragmente, din perspective narative diferite, provenite de la oameni şi lucruri, care împreună compun o oglindă a lumii. Un roman caleidoscop în care întâmplările se desfăşoară în timp, personajul principal este tot trecerea timpului. Există mai multe planuri narative ce se întretaie pe alocuri, fiecare dând naştere unei alte viziuni asupra istoriei şi măsurării acesteia. Pe măsură ce firele narative se complică, nevoia de a interpreta corect gesturile şi motivaţiile personajelor scade, lăsând loc unei neclarităţi ce oglindeşte foarte bine realitatea.

În secolul al xvi-lea, doi prieteni matematicieni scriu un document în care recalculează pierderea înregistrată de calendarul iulian. După câţiva ani, aceştia ar trebui să se întâlnească pentru a merge în oraşul Linz şi a obţine pe document semnăturile unor maeştrii ceasornicari, dar, la întâlnire vine doar unul dintre ei, Clavius, iar celălalt, decedat între timp, este înlocuit de nepotul său, Antonio. În paralel, doi aventurieri, Lorand şi Miograd, pornesc tot spre Linz, sperând să copieze manuscrisul, în timp ce era examinat de maestrul-ceasornicar Bernasius. Clavius şi Antonio îi fac mai multe vizite maestrului Bernasius, iar treptat, alte personaje devin naratori, miniaturistul Filippo Morra, tânărul Michael, ucenic ceasornicar, manuscrisul însuşi şi versiunea lui copiată. Toate aceste personaje spun aceeaşi poveste, e drept, dintr-o perspectivă diferită, dar care, în cele din urmă, redă destul de fidel tabloul unei epoci. Aşa cum picturile tatălui lui Filippo Morra vorbesc despre lume, folosind un cod ce nu se lasă uşor desluşit în ciuda poveştilor ce îl însoţesc, aşa şi imaginea oraşului Linz, în anul 1581, este prinsă într-un tablou ce aşteaptă decodificarea, perspectivele oferite de naratori fiind tot atâtea chei de interpretare, într-o manieră ce aminteşte de o nuvelă a scriitorului japonez, Ryunosuke Akutagawa, Într-un luminiş. La fel ca în lucrarea lui Akutagawa, unde fiecare narator prezintă o versiune proprie asupra adevărului din spatele unei crime, în Prima secundă, perspectivele, inclusiv cea a victimei, nu lămuresc misterul, ci îl adâncesc, pentru că scopul acestora şi scopul cititorului de a afla adevărul sunt divergente.

Scena în care Bernasius spune povestea tablourilor abstracte este un punct de cotitură, care declanşează anumite gânduri şi gesturi ce vor conduce curând la crimă. Totuşi, atât tablourile, amestec de linii şi pete de culoare, ce amintesc de un Mondrian manifestat cu mult înainte de vremea lui, cât şi poveştile din spatele lor, vorbesc despre iluzia timpului şi a lumii, despre cum lumea materială este la fel de greu de descris ca şi cea imaterială.

„Cel de-al patrulea tablou înfăţişa o dungă roşie orizontală, care-l traversa aproape dintr-o parte în cealaltă. O altă dungă, de un alb neclar, o oprea la un moment dat. În rest, pe toată suprafaţa tabloului nu mai erau decât bucăţi de culoare ce nu mai păreau să dea vreo coerenţă pânzei, aglomerându-se pe suprafaţa ei într-o dezordine al cărei dezechilibru crea totuşi un sens liniştitor.“

Filippo Morra, miniaturistul, vorbeşte despre imaginea materială, artistică, a timpului prin convenţii ce încearcă să se pună de acord cu însăşi convenţia reprezentată de timp. Modalitatea de a sugera timpul se realizează cu ajutorul unor trucuri pe care Filippo le studiază: prin reprezentarea repetitivă a unui personaj, prin mutarea treptată a acestuia din prim-plan în fundal, prin scene succesive, prin întreruperea chenarului ce înconjoară o imagine. Scopul lui este de a realiza pictura pe cadranul unui ceas ce trebuie să sugereze timpul însuşi, cadran meşterit de ucenicul Michael. Nici măcar povestirile în ramă, spuse de ceasornicarii Bernasius şi ibn Zayād, nu sunt menite să lămurească decât unele aspecte ale curgerii timpului, generând în schimb alte întrebări.

„1. Poveştile pot să ilustreze timpul întocmai cum o fac miniaturile arabe: altfel decât liniar.

  1. Există locuri în poveşti de unde se vede clar, ignorând timpul ei, toată povestea. În locurile acelea stă un alt timp.“

Povestea lui Farid şi a porumbeilor săi, cea a fetei cu flori albastre şi a tinerilor Karim şi Idir vorbesc despre timp şi iluzie şi, nu întâmplător, ultima poveste este spusă în timpul priveghiului lui Antonio.

În mod ciudat, crima nu produce nicio ruptură în ţesătura romanului. Antonio este asasinat într-o noapte şi, deşi avem perspectiva lui, tânărul nu află cine i-a curmat viaţa. Cu toate acestea, cititorul primeşte informaţia chiar de la asasin, fără să cunoască decât motivul declarat, dar nu şi cel ascuns, care l-a îndemnat pe acesta la crimă. La fel ca în vechile oracole, vocile personajelor rostesc numai jumătăţi de adevăr. Glasul manuscrisului este al unui observator interesat de intrigile ce se ţes în jurul lui, dar în momentul în care Bernasius modifică o cifră a calculelor, textul, devenit martor al evenimentelor, începe să-l considere pe ceasornicar drept tatăl său. În acelaşi fel, în momentul în care Lorand îl copiază, manuscrisul va căpăta o voce distinctă, îmbogăţind astfel numărul naratorilor.

Intriga romanului se dezvăluie lent, folosind un stil molcom ce aminteşte el însuşi de curgerea timpului. Modern prin limbaj şi postmodern prin structură şi intertextualitate, Prima secundă este, dincolo de intriga ce aminteşte de romanele lui Umberto Eco, o lucrare încărcată de sinergii, de interpretări nu numai provenind din matematică, filosofie şi arte, dar şi din modul în care oamenii percep lumea înconjurătoare, între „ce vedem şi ce povestim“. Ochii naratorilor multiplii sunt oricum subiectivi, deşi unii încearcă să păstreze o aparenţă de obiectivitate, în schimb, alţii ascund, intenţionat sau nu, adevărul. Michael, talentatul ucenic al lui Bernasius, ascunde cu naturaleţe gândurile ce-l muncesc, astfel încât nici cititorul, martor al acţiunilor şi gândurilor sale, nu poate anticipa cât de necredibil este ca personaj. Cele mai credibile sunt povestirile manuscriselor, deşi, în cazul lor, perspectiva este limitată în spaţiu.

Prima secundă este un megaroman despre timp, despre perenitatea şi atemporalitatea creaţiilor umane, dar, în acelaşi timp, despre fragilitatea oamenilor, a dorinţelor şi a credinţelor acestora. Timpul este marele nivelator al acestui roman, este acea casă prin ferestrele căreia se poate privi pentru a deveni martorul spectacolului uman. Astfel, fiecare capitol oferă elementele unui puzzle de perspective diverse, din care se va compune finalul deschis.

„Dar eu ştiam. Ştiam că nu exista decât o singură cale şi, fără să mă întreb cine era, ce ţinea în mâna dreaptă, de ce apăruse acolo şi pentru ce motiv de neînţeles alesese pictorul să-l ilustreze întors, fără faţă, fără trecut şi fără viitor, am înţeles că părăsea cadranul ieşind prin el într-o lume diferită, despre care nu aveam să aflu niciodată nimic.“