OVIDIU KOMLOD: SÂMBURELE DE VID

1

Cu o noapte înainte, visasem un solomonar. Moşneagul avea chipul timpului, brăzdat de riduri săpând la temeliile universului. Nişte fluvii secate. Canioane ale răbdării. Stătea într-un jilţ de forma unei clepsidre culcate, ca şi cum ar fi oprit pentru el orice trecere. Îl vedeam înconjurat de ceasuri, pe la încheieturi, în pereţi, ticăind sacadat, precum picăturile chinezeşti pe o frunte de uriaş. Fiecare bătea propriul său ritm, unul pentru bunici, altul pentru mame şi taţi, copii sau nepoţi. Fără să spună o vorbă, moşul mi-a pus în palma întinsă un ceas care tocmai stătuse. Era ceasul de pe bufetul din bucătăria lui buni. Arăta ora trei, nu chiar fix, putea fi la fel de bine mai puţin sau mai mult, acul era nehotărât. M-am trezit, am deschis telefonul, era 3 şi un pic. Peste trei ore avea să răsară din nou soarele.

Nu mai ştiu ce am făcut în prima parte a zilei, nimicuri. N-am dat prea mare importanţă visului şi probabil că nici nu mi l-am adus aminte ca lumea decât mult mai târziu, după ce nu mai era nimic de făcut, când nu mai putea fi împiedicat nimic. După trei, în acea zi ce nu părea să anunţe nimic special, mă sună brusc mama:

–– Serus, Ovidiu…

Văd că ezită, nici nu trebuie să îmi spună mai multe că-mi dau seama. Zic:

–– S-o-ntâmplat?

–– S-o-ntâmplat, zice. La trei.

În mintea copiilor ei, buni stă cuibărită în amintiri suprapuse, străpunse cu grijă de firul roşu al sângelui, ca un mănunchi de foi într-o carte veche. Răsfoind înapoi, nu îmi aduc multe aminte, la inventar îmi par toate contrafăcute, imaginate, trăite de-un altul. De-o alta. Amintirile cu buni de când eram copil nu prea există, revăd poze, nu realitatea albă din spatele lor. Amintirea cu puricii din şura picată pe câmp, atunci când nu mai speram izbăvire din calea furtunii, purici urcându-se pe picioare în răpăitul de-afară, de pe acoperiş, după ce fugisem să ne adăpostim de vremea mare, şi drumul spre casă desculţi cu papucii în mâini. Sau când scăpasem prea multă boia în tocăniţa de porc. Sau fusese piper? În ultimii ani, de fiecare dată când mergeam să o văd era o piatră de încercare, un bolovan pe care zece nepoţi nu îl puteau scoate. Mă întreba mereu, nu te însori? În ultima vreme, când mama reuşea să mă smulgă din faţa calculatorului, ne duceam pe-nserate încet, fără ca buni să bănuiască nimic. Ultima dată când ne-am văzut, era cu părul despletit. Nu îmi aduc aminte s-o mai fi găsit aşa. Mereu avea coc şi de multe ori m-am întrebat cum se tunde. Acum o luasem de mână şi o strângeam. Era caldă. Nu prea ştiam ce să ne spunem. Bănuiam fiecare că e ultima oară când ne vedem. Din senin, a găsit puterea să mai îngaime cum, iarna, când eram mic, îmi încălzeam degetele în părul ei. Am pupat-o pe frunte şi am ieşit.

A doua zi după telefonul mamei, m-am trezit cu fraza asta pe limbă, lac de sudoare: întunericul se încleştează în fiece clipă, nu doar la asfinţit. M-am gândit la ea tot drumul spre acasă, înghesuit în microbuz lângă soră-mea. Pe la şase, tata era deja cherchelit, ne aşteptase în staţie cu maşina. Venim, descuie poarta, intrăm. Pe terasă, cheile de la casă ia-le de unde nu-s. Mama, pesemne, le ascunsese. Tata începe să-njure, o sună agitat că unde-s, nu pot intra copiii în casă, parc-o aud, omule, pe scaun lângă uşă, sub pătură, acolo-s, uită-te. Într-adevăr, nu trece mult şi, comoară nepreţuită, cheia de la bucătărie apare în toată splendoarea, aşa că pater familias ne deschide cât să lăsăm bagajele. Nu-i timp de pierdut. Ne ducem la capelă s-o vedem pe buni. Să fim prezenţi pe când or veni cunoscuţii şi necunoscuţii, nu-i frumos să ne-o ia înainte. Operativi, o luăm pe după şcoală, s-a asfaltat de curând şi pe-acolo. Până sus, facem 10 minute. Cale bătută, condiţii. Nu vrei să te hurduci mai mult în afară decât eşti deja înăuntru.

M-am repezit parcă teleghidat să-mi salut mătuşile şi unchii, abia apoi pe mama. Aş fi putut foarte bine să dau din cap înspre ei şi să fug la ea. Ne comportăm toţi cu măşti, cu mănuşi. Mama, cu broboada neagră pe cap, îmbătrânită cu zece ani, în loc de orice hai s-o vedeţi pe buni, aşa-i de frumoasă, hai s-o vedeţi, atâta s-o chinuit, săraca, acuma îi liniştită, mângâind-o pe frunte cu noi alături, aşa cum aveam să îi fim de acum înainte, ceva mai atenţi, mai prevenitori, mai lăsând de la noi cu tinereţea noastră pe ducă, începând să trădeze cum ea ştie doar.

Veneau cunoştinţe şi feţe necunoscute, momente când oamenii nu se mai recunosc. La priveghi, pe-nserat, se dovedea un prilej bun să îţi pui la încercare memoria. Condoleanţe, mâini strânse, îmbrăţişări, câte-un fii tare.

M-am poziţionat strategic lângă sora mică a mamei, aducându-ne reciproc aminte ultimele dăţi când o văzusem pe buni, ştiind că e ultima dată. Cum ne-am fi-ntors, cum n-am fi plecat, cum am fi prelungit agonia. Ca din senin, după un lung moment de tăcere în care i se putea auzi respiraţia şuierătoare, începuse să-mi spună cum, iarna, când eram mic, îmi încălzeam degetele în părul ei. Dăduse în mintea copiilor, mă gândeam, i-o atinsesem de mic copil cu degetele înfrigurate. Nu vorbisem atât niciodată. O luasem de mână şi o strângeam. Era caldă.

–– Acuma aşa-i de rece, ieşeau cuvintele din gura mătuşii, care lungea vocalele ca şi cum ar fi încercat s-o facă pe buni să ne audă. Îmi povesteşte cu vorbele moartei. Cu limbă de moartă. Patu’ ăsta mă gată, zicea. De acum era într-un altfel de pat. I se făcuse felul din urmă. Tuşi îmi spune apoi că la fel făceam şi cu ea, degetele iarna în păr ţinându-mă-n braţe, pe ceafă, nu, cum crezusem, în faţă. Pentru că devenise inoportun, indecent, cu toţi necunoscuţii alături, scormonitul în amintiri, schimb subiectul. Că Daria, fata fetii, nepoata pe venite încă de când străbunica era pe ducă. Nu pot să nu mă gândesc, înlocuitoarea. Nimic nu se pierde, totul era pregătit. Nepoţi devenind pe nesimţite adulţi în faţa sicriului bunicii. Sâmburi noi lângă un sâmbure gol.

Mă uitam la buni. Zăcea nepăsătoare, ca şi cum ne-ar fi sfidat prin simpla-i absenţă, luându-ne de jos, cu nasul într-o parte, scobită; gândeam, cu mintea mea de nepot şi fiu, o dăduse în trupul copiilor, se făcea tot mai mică.

Până la urmă, când nu se mai aştepta nimeni şi totuna era, cu ceata lui de cântăreţi afoni, pe întuneric, apare şi domnul părinte. Ce zic, de-a dreptul dă buzna bălmăjindu-şi cântările, textele, poezia atât de bine ştiută încât nu îi mai spune nici lui nimic. Am lăsat-o pe mama de partea cealaltă a sicriului, între sora mea şi fratele ei, Dănuţ dădea semne că are mai multă nevoie de mângâiere. Am stat cuminte lângă mătuşi, ţinându-le de coate, îmbrăţişând-o pe cea mică atunci când lacrimile au început să urce uşor din cimentul îngheţat de sub noi. Mi-a spus pe urmă c-ar fi simţit un fior de căldură în spate. Apoi, cât părintele îşi vedea de treabă ca posedat, nedându-şi seama că are în faţă o moartă şi nu se cuvine să-i necinstească memoria cu atâtea vorbe de duh care nu ajută pe nimeni, tuşi că parcă o vede cum se ridică spunându-ne da’ ce vreţi di la mine, di ce v-aţi adunat tăţ’ aici?

Urma să plece şi preotul, cu diacul asigurându-se înainte, pitit după uşa din dos, că unsul lui Dumnezeu îşi bea, ca tot omul, paharul mic de tărie, cât mai departe posibil de văzul miop al oamenilor de rând, să nu cumva să îşi pună vreo întrebare, să comenteze vreunul, cum că de ce bea popa şi aşa şi pe dincolo, şi dă-i tată şi pune-i în poală felia de cozonac, să se sature, i-o fi foame şi lui, şi dă-ne părinte în cap cu veşnicele vorbe de îmbărbătare şi alinare, cum că răsplata ce multă-i în ceruri, când s-ar putea să nu prea fie de fapt decât mută, pleacă odată, lasă-mă s-o ascult pe mama. Are mai multe şi grăitoare de povestit. Cum s-a luptat ea s-o readucă la viaţă pe buni de pe găleata peste care se prăbuşise, într-o ultimă deşertare a acelui trup istovit, ros de cancer. O zgâlţâise ca apucată strigând: „nu te duce, nu mă lăsa sîngură“, scuturase carcasa veche de optzeci de ani, pergamentul de peste acele oase bătrâne, sperând că întoarce moartea. Mă tot gândesc, de ce i-o fi spus asta, noi ce eram, nu alături de ea, nu pe drum să-i venim aproape, la orice oră din zi şi din noapte?

După ce rămânem doar noi, închidem lumina, o lăsăm pe buni între lumânări, cu speranţa că nu se vor stinge până a doua zi.

2

Pe la amiază, când am ajuns la capelă, se aduna lumea, rudele matinale, condoleanţe cu tot tacâmul, tipicul, pomana. Totul s-a petrecut repede. Paşii au fost respectaţi. În ajun, scrisesem cu mama un soi de ferpar ce putea fi folosit pe viitor şi de alţii. Lui tata i se păruse foarte frumos, bine scris. Părintele avea să-l citească la fel ca pe oricare altul.

Exemplu de hărnicie, până în pânzele albe şi osânzele bolii ce a răpus-o, cu pioşenie şi demnitate, cuvântul ăsta neaşteptat când vine vorba de muritorii de rând.

Acolo, în capul mesei, părintele îşi spunea poezia cum ştia mai bine. Poezia din capul meu se contorsiona pe măsură ce ţintuiam lumânarea de lângă mine, ameninţând să se stingă în orice moment, ultima dintre sfeşnicele aşezate simetric în jurul năsăliei, două la umeri, două la tălpi, care încă mai pâlpâia. Aripile muştelor făceau curent la extremităţile încălzite ale cadavrului, adunându-se încet în jurul mâinilor împreunate pentru totdeauna la mijloc, deasupra buricului tot mai uscat, sub care cancerul începuse de câteva zile să dea înapoi. Muştele păreau absorbite şi ele în pântec. Mi-am întors dintr-odată privirea drept în părinte, cum l-aş fi lovit cu sete în plină figură. Îmi venea să îi urlu:

–– Taci, mă, odată! Mai lasă-ne cu numele tatălui, fiului, sfântului duh! În numele mamei, bunicii, al sfintei Davíd, aşa să spui! Auzi? Ce tot vrei cu pomelnicele astea de doi lei? Buni o fost o sfântă.

Davíd, cu accent pe vid, cum i se spunea mamei greşit în liceu cu referinţă la pictorul francez care îl zugrăvise în toată gloria pe Napoleon. De la buni au rămas două poze de când era tânără; una de la nuntă, alături de moşu, în care i se citeşte pe chip toată viaţă petrecută alături de un bărbat pe care, în felul ei, l-a iubit, făcându-i faţă tuturor viciilor şi supravieţuindu-i. În a doua, sprijinindu-şi mâna dreaptă pe o măsuţă înaltă cu dantelă şi nişte flori uscate ce par să crească din lemn, Otilia emană ceva din orgoliul femeii singure la părinţi ajunsă la vârsta marilor răspunsuri. Într-o rochie neagră cu curea, guler alb, şosete albe. În spatele ei, decorul, o perdea cenuşie, nu acoperă întregul perete, lăsând să se vadă o porţiune albă, ca şi cum tocmai când a fost făcută fotografia cineva a tras. Uitându-mă acum la ele, o văd mai moartă în ele decât în sicriu. Fotograful a decupat moartea mai bine decât boala şi moartea pe bune. Cum ai putea-o zugrăvi mai bine decât în viaţă fiind?

–– Mă, ce ştii tu, îmi venea să îi strig popii, ceva mai puţin dur, deja împăcat.

Îmi adusesem dintr-o dată aminte ceva: ştiam de la tata că omul îşi înmormântase propria mamă, oficiind slujba alături de alţi doi colegi. De serviciu divin. Plânsese ca un copil, în mintea căruia mama, la fel ca bunicile, nu se dizolvă mai niciodată, stând cuibărite în amintiri suprapuse, străpunse de firul roşu al sângelui, ca un mănunchi de foi dintr-o carte veche.

Ca şi cum mi-ar fi citit gândurile din privirea de furie, părintele şi-a început predica despre mame exact în momentul când i-am pus mâna pe umăr lui mama. Era o zi de 8 martie ca oricare alta, în care mamele se gândeau la mamele lor.

Nu îl puteam asculta pe bărbatul înalt în odăjdii ce perora nestăvilit de nicio fărâmă de bun simţ. Nu îl puteam auzi. Mă cufundasem în atingerea mamei, cu cealaltă mână pe sicriu, ca un fir conductor între viaţă şi moarte, liber de timp.

Vorbele dinspre celălalt capăt al mesei parcă se chinuie să reteze cordonul atât de greu înjghebat. Şi, brusc, tac. E momentul să ne luăm bun rămas de la cea care fusese şi nu mai era. Izbucnesc în plâns ca un copil, îmi împreunez mâinile peste mâinile împreunate ale bunicii care-l crescuse. Le simt împăcarea învăluindu-i. La mijloc de drum între lumea viilor şi cea mult mai încăpătoare a morţilor. Apoi cineva spune aduceţi capacul. Ca într-un vis de pe vremuri al moartei, mama aranjându-i părul pe sub batic, mângâind pentru ultima dată acea frunte plină de riduri, zâmbind. O familie unită în aplecarea dinaintea plecării spre cimitir, cum poate fiecare mai bine, pe măsură ce cade capacul peste măsură şi scândurile se unesc, dacă era după ele nu ar fi fost nicicând separate.

La timp, am luat din sicriu un buchet de zambile şi-un căpeţel de garoafă până la groapa ce ne-aştepta, pe primul aveam să-l aşez în vaza de ciment, pe al doilea să îl arunc înăuntru, peste bulgării de pământ. Era limpede. Îmi înmormântasem copilăria. Vedeam un copil jucându-se între mormintele celor două bunici, îl crescuseră cu schimbul, acum la treizeci de metri una de alta, mai apropiate ca niciodată, şi el zburdând ca un miel peste lespezi.

3

M-am întors la Cluj, ca atunci când plecasem ultima dată, în urmă cu trei săptămâni, luându-mi rămas bun de la mama, cu părere de rău că nu mai apuc să o văd pe buni încă o dată. Nu-i nimic. De-acum ne aşteaptă în alt loc.

Săptămâna următoare aveau să moară mamele vecinelor, de peste drum, din stânga şi dreapta. Mama şi tata erau de acum înconjuraţi. Cercul se îngustase. Încolăcea pereţii casei ca un imens şarpe neveninos. Noaptea, probabil, poţi auzi tencuiala trosnind la intervale neregulate, când te aştepţi mai puţin. Erau prinşi în laţ.

Într-o seară, mă va suna mama să-mi spună, o poză cu moşu şi buni, cum aş putea să-i fac lui Dănuţ copie, să aibă şi el. Apoi că n-ar suporta. Pe mormânt n-au pus medalion. Memoria ajunge. Iar când imaginile din ea se vor şterge, când le vom uita şi lor chipul, fiindcă nimic nu durează la nesfârşit, nici măcar chipul mamei în minte, ne vor rămâne aceste clişee dosite pe undeva, prăfuite, suportând întreaga greutate a timpului.

Trecem peste ca tancurile fără şenile.

Voi merge cu mama pe înserate la buni, vom spune lumii că mergem la buni, la mama, cum să zic altfel. Vom sta puţin, cât să dăm de mâncare pisicilor şi la câine, cât să închidem găinile. Între timp, vom aerisi casa nelocuită, voi găsi biscuiţi vechi în bufet, ăia îs biscuiţi de care mânca buni, săraca, îs buni, o, da’ de când mânca numa d-eia. Şi mă voi pune pe canapea, unde am stat ultima dată. Voi pipăi cuvertura.

Mă voi mira cum a putut creşte iarba acolo unde înainte erau numai pietre, dacă nu umblă nimeni pe-aici.

Vom spune, aici stătea buni, lângă perete, pe scăunel, aşteptându-ne şi întrebându-se de ce nu venim. De ce noi crescusem şi ea îmbătrânise. Vom vedea în sfârşit, ca prin sticla murdară a bucătăriei de vară, pustie, cum ne-aştepta, mereu singură, şi noi departe, la Cluj, iar când veneam, timpul se făcea tot mai mic, strâns ca într-o gaură imensă de şarpe, deja veninos. Vântul prin spatele casei, merele căzând coapte pe jos, câte-o pasăre fâlfâind peste tot găzduşagul.

Vom citi contorul de gaz cu lanterna pe întuneric. Voi nota cifrele conştiincios, vor fi mereu aceleaşi, înghesuită speranţa să se fi consumat un milimetru măcar, pe ascuns, fantomatic.

Vom lăsa lumina aprinsă, că şi când cineva, nevăzut, ar mai fi.

Vom visa. Soră-mea cum porneşte spre ea cu tot altceva, îngheţată, banane sau ciocolată, cum îi aude râsul pe după gardul vechi, albăstrui, mereu râde, ne-aşteaptă. Eu, că suntem puţini după căruţa funebră ce nu pare să fie trasă de cai, mergem cumva oblic, în dungă, mama sub osie să agaţe sicriul înapoi, căzuse, observ că e prins cu sfori dedesubt.

Mă voi trezi iar, cum de fiecare dată. Primul gând, venit el ştie de unde, că buni tânjea să moară, jinduia să plece odată. Mama tot spune, când vine vorba de ea, cum aşa ar mai fi trăit, săraca. Însă eu ştiu când buni m-a ţinut de mână ultima dată ce am simţit. Mama spune ce-ar fi dorit ea, cum ar fi vrut ea să mai trăiască măcar o zi cealaltă mamă, a ei, să îi dea zile din ale ei. Numai că buni era sătulă.

Cu mintea plină de jind a copiilor, înghiţise demult sâmburele de vid ce ţine tot laolaltă.