KOCSIS FRANCISKO: SCHIŢE

Vioara

Dacă nu s-ar închide tavernele până în zori, sau dacă nu s-ar închide niciodată, poate ar deveni mult mai sigur mersul pe stradă, căci cei ce-şi petrec veacul acolo n-ar ieşi pe-afară şi nu s-ar petrece sumedenie dintre lucrurile care lumii-i dau la iveală esenţa amară. Cel mai bine lucrul acesta l-au aflat bătrânul Holma şi vioara sa. Luna plină nu reuşea să-i şteargă periferiei sulemeneala sărăcăcioasă, ba mai rău, îi mâzgălea înfăţişarea cu tot felul de unghere întunecoase în care aproape de fiecare dată se ascundea cineva. Era bun sfântul dacă era luat de somn ori inofensiv de la pileală. Însă, de cele mai multe ori, pândarii erau oameni de netreabă. Se pot considera norocoşi cei ce n-au avut ocazia să-i cunoască.

Nici Holma nu era un sfânt, putea să fie un geniu, dar n-a ajuns decât un beţiv, din violonist a decăzut încet-încet în ceteraş, cerşetor cu vioara prin cârciumi, prin pieţe, pe la gurile de metrou, locuitorul din centru devenind chiriaşul unui mezanin sordid de periferie. Prin locul descris se îndrepta spre ceea ce numea casă. A trecut dumnezeu ştie de câte ori, cel mai rău a fost când a luat câte-o scatoalcă şi l-au lăsat fără sfanţul de băutură. Nici nu credea că ar putea urma ceva mai rău. Dar mintea ticăloşilor e mult mai sucită. Unii cred că-i înnebuneşte luna, alţii pun vina altundeva. Una peste alta, în noaptea aceea l-au luat de rever beţivi puşi pe glume macabre, l-au căutat prin buzunare, i-au îndreptat cu ghionturi spinarea, i-au smuls din mână vioara şi au folosit vorbele de mahala cele mai colorate. L-au obligat să le cânte ceva deşucheat. L-au bătut că nu cântă după gustul lor. Sau poate vioara nu-i bună, s-a deşteptat unul dintre ei. E prea uscată. I-a smuls vioara din mână şi cu o neruşinare care nu se descrie, prin delicata deschizătură a cutiei, prin feul graţios a transformat vioara în ţucal.

Pentru o clipă, Holma a îngheţat, în suflet şi în minte. Apoi a simţit că trece prin el un vulcan, că unul din cratere trece prin inimă, că răzbate la suprafaţă, fierbinte. Dar n-a mai apucat să spună nimic. N-avea cum. Inima i-a crăpat mai înainte de a-i ieşi urletul pe gură.

Omul Mic

Sperietura pentru omul mic e, şi ea, mult mai mare. Mai ales dacă în limbajul de fiecare zi omul acesta e numit copil. Lui nu trebuie să-i spui de două ori că noaptea-i un înger întunecat. Cu ochii minţii, el îl va şi vedea cât se poate de clar, îi va distinge trupul vânjos, ochii aprinşi şi imensele-i aripi. Ar putea să-ţi descrie penajul lui în amănunţime, cu terifiante detalii, ar putea reda copleşitor micile reflexe sclipitoare ale negrului pătat de lumină cum e bolta nocturnă de stele. Şi felul în care privirile sale sfâşie cortine de beznă. Ar putea să imite şi sunetul ascuţit al spintecării. De parcă s-ar sfâşia mii de pânze în fabrici de confecţii. Sau cum se zbârlesc miile de pene în vijeliosul zbor. Şuierând. Şipuind. Şfichiuind. Auzite toate de fantezia de copil. Clar şi tare. Eu nu-mi amintesc cum e. Dar îmi povesteşte o şchioapă de om. Din glas şi privire, din gesturi şi restul de necuvinte înţeleg că pentru omul mic şi sperietura e mai mare. Dacă nu găseşte umbra unui adult, dacă nu i se poate cuibări în braţe.

Copca Pescarului De Lucruri Mărunte

Mergeau alături, alene, cu rucsacurile în spinare, îmbrăcaţi gros, cu bocanci grei, cu fulare groase şi căciuli de blană. Pescuitul la copcă te obligă să te înfofoleşti, altfel te lecuieşti pe veci de asemenea isprăvi. De o bună bucată de drum tăceau, fiecare cu gândurile lui.

(…Vezi tu, prietene, uneori lucrurile cele mai mărunte îţi schimbă viaţa. Mie îmi place să vorbesc numai despre mine, numai pe mine mă cunosc cât de cât şi nu am nevoie de procură ca să-mi zic părerea dinlăuntru. Când spun despre ceilalţi, e numai ce se vede pe dinafară, care nu se referă la sufletul omului, ci la faptele lui. Cum suntem noi acuma, mergând amândoi la pescuit. Dintre noi doi, numai despre mine ştiu ce simt şi unde mi-e mintea. Despre tine pot să spun numai ce faci, adică mergi alături de mine, ne ducem împreună la râu ca să spargem gheaţa de pe copci şi să sperăm că vom prinde ceva. Despre cel din tine nu pot să spun nimic, nu-l cunosc, nu ştiu cum se vede pe el însuşi, ce simte, ce gândeşte, asta e treaba ta, aşa cum cel din mine e treaba mea cum îşi orânduieşte gândurile, sentimentele şi părerile despre sine. Şi e bine aşa. Până îşi vede fiecare de ale lui şi nu vrea să fie şi celălalt, totul e în regulă. Sau pare în regulă. Fiecare cu singurătatea lui.

Am început să-ţi spun despre lucrurile mărunte, de ele depinde viaţa noastră, ele compun viaţa noastră. Nu râvnesc la cele mari, alea distrug, omul nu este făcut să se confrunte cu lucrurile mari, nu-i fac bine. Când unii nu se pot stăpâni, declanşează cataclisme, îşi dau seama numai prea târziu cât de mici le sunt puterile. Nu ţin să dau exemple, poate n-am fi de aceeaşi părere şi-i mai bine să nu intrăm în dispute prosteşti. Să revin la lucrurile mici, ca să vezi cum se înlănţuie între ele şi cum se leagă şi de puteri care nu se văd. Sau ne prefacem că nu le vedem. Uneori e mai adevărat aşa. Dar e mult mai greu să recunoşti decât să negi.

Uite, tot aşa ca acum, mergeam cu o săptămână în urmă la râu. Eram singur atunci, dar în minte nu tăceam şi despleteam firele ţesăturii de toate zilele. Cred că aşa fac toţi, dar dacă nu, atunci aşa fac eu. Aşa nu mă cert cu mine însumi, mi-ajunge o simplă mustrare. Face cât o bătaie bună la vremea potrivită. E una simbolică, desigur, dar a rămas în subconştient, limba apelează din când în când la argumentele tari. Nu mă certam, doar îmi reproşam lucruri care nu meritau atâta îngăduinţă. Nu ştiu cum, prin ce asociere, în mine s-au deschis, mari şi cremenii, ochii băiatului meu. Nu avea chip, doar ochi care vorbeau într-un limbaj pe care îl înţelegeam atunci mai bine decât propria-mi limbă. Avea ce să-mi reproşeze, dar încă nu e destul de mare ca s-o facă în limba tuturor, dar a găsit o cale. Un fel de a-mi spune că se teme de mine şi că fiecare nuanţă de teamă se scade din iubire. Nu ştiu dacă în clipa aceea am gândit aşa, dar am simţit cu siguranţă. Nici n-am băgat de seamă cum am ajuns la apă, m-am pus lângă copcă, dar nu eram pescar. Eu trebuia să muşc din momeală. Făceam totul din rutină, iar când am văzut pluta trasă cu putere, am smucit firul şi am început să scot încet prada de sub gheaţă. Venea supusă, fără împotrivire, iar când a apărut la suprafaţă… cum să spun, am simţit că peste tot e gheaţă, între stele, în lume, între oameni, în viaţă. În cârligul meu s-a agăţat o gheată de copil la fel cu cele purtate de al meu. Am desprins cârligul, am golit apa, iar din gheata aceea a căzut pe gheaţă o maşinuţă roşie cum cumpărasem şi eu cândva… Era gheaţă peste tot, dar eu năduşeam. Nu ştiu cine, dar îmi vorbea năucitor. Şi apela doar la câteva lucruri mărunte, alea care schimbă rostul lumilor. Dar ce profund era ecoul lor în mine. Şi ştiu că nu-ţi poate vorbi aşa oricine…)

– Ai grijă, uită-te unde calci…

– Eram cu mintea aiurea… Mă gândeam la ale mele…

– Pe gheaţă nu te gândeşti la nimic… Te uiţi sub picioare.