a7
Memoria salvatoare
Iulian Boldea
Aspiraţia spre clasicitate, vocaţia sintezei, fervoarea analitică, reflexivitatea sunt calităţile scrisului lui Nicolae Balotă, ce se întrevăd mai ales în eseurile sale, în care confruntarea apolinic-dionisiac este cât se poate de vizibilă. Gheorghe Grigurcu sesizează, de altfel, detenta raţională a enunţurilor, subliniind „forţa de transfigurare reflexivă“ ce controlează viziunile şi enunţurile lui Nicolae Balotă: „Asemeni regelui Midas, «hermeneutul» transformă tot ce intră în raza percepţiei sale în asociaţii filosofico-estetice, în substanţă intelectualizantă“. Este, desigur, semnificativă apetenţa eseistului pentru asocieri şi disocieri, dar şi pentru panoramarea unor tablouri ample ale literaturilor, în spirit superior didactic, ce asumă o anume pedagogie a valorilor şi idealurilor estetice. Eseist par excellence, lui Nicolae Balotă îi este consubstanţial un anume maniheism, rezultat din confruntarea între precizie şi rigoare analitică şi frenezia asocierilor şi analogiilor, toate acestea asumate printr-o autentică vocaţie a digresiunii. Gravitatea eseisticii lui Nicolae Balotă are drept suport tensiunea ideatică prin care sunt relativizate poncifele şi modelele prestabilite, sensurile operelor literare fiind dramatizate, prin intermediul unei îndoieli metodice, prin care se insinuează în arhitectura eseurilor amprenta unui spirit neliniştit. Figura cărturarului, alura sa ascetică, efigia livrescă îşi extrag semnificaţiile dintr-un amestec de impersonalitate şi subiectivism, de retorică a ideii şi sobrietate expresivă, căci, pentru Nicolae Balotă, Cartea reprezintă, „prin excelenţă, opus humanum. Prin ea omul se în-fiinţează pe sine“.
Metodologia critică asumată de Nicolae Balotă include analiza minuţioasă a structurilor şi sensurilor operei literare, urmată de cartografierea unui cadru de referinţă conceptual, prin apelul la analogii, corespondenţe, filiaţii şi convergenţe ideatice. Nicolae Manolescu remarcă şi el „înclinaţia filosofică“ şi formele de „pedagogie critică“ elevată din cărţile lui Nicolae Balotă: „Autorul lui Euphorion gustă literatura numai după ce a explorat-o (filosofic, tehnic) şi, înainte de a admira la el un stil, admirăm o metodă, ceea ce ne convinge fiind nu geniul, explozia ideii şi a sensibilităţii, ci aşa-zicând ingeniul, pedagogia critică. El posedă ceva din arta meşteşugarului care construieşte planificat şi temeinic, o desfăşurare masivă de energie intelectuală în cea mai simplă demonstraţie care preschimbă critica într-o foarte serioasă şi metodică disciplină uzând în orice clipă de toate categoriile filosofiei sau ale istoriei culturii“. Pe de altă parte, din eseurile şi studiile critice ale lui Nicolae Balotă răzbate, ca din străluminarea complicată a unui palimpsest, arhitectura personalităţii autorului, cu sensibilitatea, preferinţele culturale, cu relieful său afectiv predeterminat de o retorică subtilă a livrescului ce amorsează şi talentul de portretist al autorului, capacitatea sa de a surprinde, în linii ferme şi, în acelaşi timp, expresive, silueta unui scriitor, profilul unui temperament, reacţiile caracterologice ale unui artist, fluxul şi refluxul unei conştiinţe.
Scriitura autobiografică a lui Nicolae Balotă nu se bazează atât pe avatarurile corporalităţii sau ale cotidianului, chiar dacă şi eul diurn e documentat. În Caietul albastru, diaristul înregistrează treptele devenirii sale spirituale: freneziile cărnii se estompează, făcând loc unor reflecţii filosofice sau morale, dar şi unei nevoi de clarificare de sine, vizibilă mai ales în modulările propriului demers scriptural, concretizate în ritmica armonioasă a frazei, paralelismul afect/ scris, sau în arpegiile secrete ale enunţurilor.
În galeria cărţilor de memorialistică de la noi, Abisul luminat (Bucureşti: Cartea Românească, 2018) ocupă un loc privilegiat, prin timbrul suferinţei, asceza interioară şi dialectica întunericului şi a luminii pe care scriitorul le asumă, cu patos reţinut şi revelatorie sinceritate a confesiunii. Spectacolul ororii e notat de scriitor cu pregnanţă şi înfiorare. Tulburătoare sunt imaginile abisului infinit, ca şi revelaţiile căderii în adâncuri, traseul labirintic pe care îl are de străbătut cărturarul pentru a ieşi la lumină. Sunt înregistrate, în notaţii eliptice, frigul şi suferinţa, dar şi modalităţile prin care cărturarul, chinuitul „peregrin prin patria cuvintelor“, încearcă să găsească modalităţi compensatorii în faţa unei realităţi imunde: rugăciunea, credinţa sau cuvintele Psalmistului (De profundis clamavi ad te Domine). Strigătul din adâncuri, sentimentul unei căderi continue în străfundurile abisului suferinţei, prăvălirea pe povârnişuri, prin râpe – toate acestea reprezintă metafore şi simboluri ale durerii, ale căutării şi ale disperării unei fiinţe umane neliniştite, interogative prin definiţie, care încearcă să-şi găsească calea de acces spre orizontul speranţei, spre lumină, spre încrederea în sine şi în ceilalţi. O cale anevoioasă, dureroasă, dramatică, pe care cărturarul şi-o asumă cu luciditate şi abnegaţie.
Abisul luminat trebuia să facă parte dintr-o tetralogie memorialistică proiectată de Nicolae Balotă (i. Tinereţe fără bătrâneţe…; ii. Caietul Albastru; iii. Abisul luminat; iv. Viaţă fără de moarte…), tetralogie care, dacă ar fi apărut în aceste forme şi dimensiuni proiectate de autor, ar fi putut deveni „marea operă a începutului de mileniu în literatura română“, cum spera Balotă. Abisul luminat este o carte ce transgresează graniţele literaturii memorialistice, fiind, în concepţia autorului, o „operă de autoficţiune“, în care este radiografiat spaţiul carceral şi contextul social-istoric în care se încadrează reconstituirea perioadei de închisoare (1956-1964). Părţile ce alcătuiesc Abisul luminat (Preludiu la o coborâre în infern, Interludiu tragicomic şi Destine deviate) explorează un univers al damnării, o lume supusă brutal ideologiei comuniste, în care conştiinţele sunt silite să tacă, cenzura e atotputernică iar literatura autentică este ostracizată, laolaltă cu orice fărâmă de gândire liberă, necontrafăcută, căci, o spune răspicat Balotă, „revoluţia socialistă, în realitatea ei, trăda un nihilism cultural“.
Abisul luminat, titlu cu irizări oximoronice, este o carte despre cădere şi speranţă, despre suferinţă şi iubire, despre damnare şi despre salvarea prin exerciţiul anamnetic. Cât de revelatoare sunt reflecţiile cărturarului despre „arta memoriei“, cu toate străfundurile şi unduirile sale, artă născută din confruntarea necontenită a contrariilor (prezenţă şi absenţă, trecut şi prezent, plin şi gol): „Arta memoriei se naşte, aşadar, şi se hrăneşte din absenţă. Încercând iarăşi şi iarăşi să reînviu în cuvintele mele trecutul, ceea ce mă întâmpină la fiecare «pas» făcut în şi prin memoria mea este sentimentul acestei absenţe, sentimentul vidului, este un abis“. La fel de semnificativă este, însă, şi imaginea labirintului, pe care o convoacă în paginile sale Balotă, într-un exerciţiu de invocare a propriei identităţi sfâşiate între trecut şi prezent, între universul interiorităţii şi o istorie devenită amintire: „Multă vreme după ce am ieşit din experienţa abisului închisorii, am continuat să visez că mă aflu tot acolo sau din nou acolo. Şi nici până azi nu am ieşit cu totul din acel labirint ascuns prin care nu încetez să peregrinez, de astă dată rememorându-l în cuvinte“. Abisul luminat este, cum subliniază Carmen Elena Andrei, cea care îngrijeşte această ediţie, o „lectură care te convinge că Iubirea poate converti întunericul ignoranţei, al urii şi al oricăror acţiuni opresive în lumina speranţei şi a frumosului artistic“.
Cărţile lui Nicolae Balotă seduc şi instruiesc, transpunând în irizările cuvântului idei trăite, printr-o veritabilă pasiune a erudiţiei. Efectul lor modelator este incontestabil. Demonstraţia riguroasă şi fluiditatea memoriei livreşti, exigenţa analizelor şi frenezia asocierilor, logica ideilor şi vibraţia afectivă, toate aceste antinomii ale scrisului alcătuiesc substanţa intimă a personalităţii autorului Abisului luminat.