a4

Seninătatea elegiacului 

Constantin Cubleşan

Prima impresie pe care ţi-o lasă, puternică, lectura recentului volum de poeme semnat de Gabriel Chifu – elegia timpului. un an de poezie (9 decembrie 2016-8 decembrie 2017), Cluj Napoca: Şcoala Ardeleană, 2018 – este aceea a întâlnirii cu un scriitor ce cultivă, fără inhibiţie, verbul limpede, de natură clasică, să zic aşa, prea puţin, dacă nu cumva chiar deloc, preocupat de experimentele prozodice ale congenerilor săi şaptezecişti, optzecişti, în suprapunere (a debutat editorial cu Sălaş în inimă, 1976 iar în deceniul următor: O interpretare a purgatoriului, 1982, la care se adaugă alte volume de versuri, proză, publicistică), debordând în sinceritate şi continuând să scrie impasibil faţă de interpretările critice mai mult sau mai puţin favorabile, să-şi poetizeze propriile trăiri, neliniştite acum la o vârstă pe care o consideră înaintată („la cei aproape şaizeci şi cinci de ani ai mei“), obsedat, prea curând, sunt sigur, de apropierea unui final de viaţă, din perspectiva căruia scrie elegiac, evocator şi elegant nostalgic: „Pe atunci totul era altfel“, desigur referindu-se la o vârstă adolescentină şi, mai degrabă, la una a tinereţii depline: „O, cum înfruntam eu anii,/ curgerea lor oarbă (…) mi-am dat seama/ cât de uşor şi de repede mă trec,/ precum mireasma/ ce izbucneşte-n luna mai din tufele de lămâiţă“ (cântec despre starea mea). Din acest motiv, tenta autobiograficului pare a-i marca orizontul referenţial – „Din apartamentul meu de pe strada Dumitru Slugeru/ (cartier Baicului, Bucureşti), îmi încordez privirea şi văd/ clar căscioara de pe strada A. I. Cuza 49, din Calafat. În ea/ locuieşte Ion Chifu, avocat, împreună cu soţia lui, Angela,/ casnică şi cu cei doi băieţi: cel mic, adică eu, şi Cristi, cel/ mare (el tocmai a intrat la liceu şi tocmai şi-a întâlnit, ca/ pe o iubită fatală, moartea viitoare: pe furiş, a fumat prima/ ţigară, iar mai apoi, târziu, un cancer la plămâni îl va/ răpune…). E seară. Casa este atât de firavă, încât, atunci/  când bate vântul mai tare, ca astăzi, pereţii subţiri se/ clatină şi mi se pare că biata întocmire va fi luată pe sus,/ cu noi cu tot, ducându-ne cine ştie unde“ (îmi încordez privirea şi văd) –în compuneri ce urmează construcţia poemului în proză – aici putem identifica tehnicile  postmodernismului care operează cu reşapări ale unor materiale/specii literare practicate spectaculos cu vreun secol şi ceva în urmă – discursuri poematice lejere, propunând nuclee narative („scena reînviată de mine aici“), mai ales atunci când imaginarul este oniric sau fantezist („am zărit un turn alb, un far, poate chiar Farul/ din Alexandria?!, cel care s-ar fi cuvenit să le-arate vaselor/ calea. La poarta sa, veghea un paznic centenar, cu pielea/ arămie şi barba albă, orb.// Am profitat de infirmitatea lui şi m-am strecurat înăuntru,/ voiam să urc în apex, de unde să cuprind cu privirea toată/ întinderea, ca să-nţeleg unde-am nimerit, ce mi se-ntâmplă.// Am păşit încrezător pe trepte şi am văzut că scara-n spirală/ era lichidă. Nu m-am dat bătut, şi hipnotic am urcat. Dar, oricât/ urcam, în apex n-ajungeam, n-aveam cum s-ajung: turnul/ era însufleţit şi creştea într-una, cu o viteză mai mare decât/ puteam eu să înaintez“ ş.a.m.d. (în vacanţa de vară). Universul acesta fabulos dublează, în pandant, pe cel strict realist, într-o metaforizare galantă ce dă emoţiei lirice un cuantum de candoare şi taină: „Te-am privit în timp ce dormeai:/ aveai atâta linişte întipărită pe obraz,/ iar trăsăturile tale se limpeziseră/ precum cerul după ploaie./ Parcă un duh neştiut se apropiase de tine,/ dăduse cu pensula/ şi-ţi desenase încă odată chipul, fără greş.//Îndelung, te-am privit în timp ce dormeai/ şi am descoperit mirat că/ obrazul tău e o seară de vară senină,/ e ţinutul chiparoşilor cu parfum netălmăcit“ (poem despre puritate).

Registrul îndoielilor privitoare la împlinirea propriei vieţi, la condiţia sa existenţială, întrebările obsedante asupra scurgerii timpului ce-l copleşeşte („de ce zilele care altădată curgeau tihnit, alene,/ ca fluviile ample în câmpie,/ acum în goană, nebuneşte trec/ precum maşinile de curse/ pe străzile din Monte Carlo întortocheate? /.…/ chiar şi atunci când vara vine,/ orice fereastră aş deschide, valuri de frig/ pe mine mă-mpresoară? /…/De ce într-una bolta sfântă însăşi/ de mine fuge, se îndepărtează/ şi cineva, în glumă parcă, şterge/ stelele licărind pe ea ca nişte picuri mari de rouă,/ pe toate le şterge,/ iar eu mă pomenesc închis în beznă?// Ah, bezna, regatul meu târziu, astăzi/ mă-ndestulează“ – ce se întâmplă?) au, desigur, implicaţii meditativ filosofice, alternând cu neliniştile pricinuite de o altă vârstă a iubirilor: „Cu ce cuvinte se cade să te caut?/ Şi, dacă vii,/ ce verb e potrivit pe buze,/ cu el să te întâmpin? (…) Ci eu, în schimb, îţi voi aduce-n dar/ ce tu nu ai, iar mie-mi prisoseşte/ avutul meu de preţ, durerea“ (o rugă). E un tip de lamentaţie având rezonanţe shakespeareane, nu întâmplătoare, care circulă în subteranele liricii lui Gabriel Chifu, el însuşi trimiţând la aceste frământări lăuntrice marcate de zodia unei deşertăciuni a însingurării, ce pare a-l copleşi: „Azi pribegesc pe coridoarele subterane, labirintice/ ale vârstei mele înserate şi triste (…) sunt închis într-o nemeritată, desăvârşită singurătate“ (rătăcirea).

Sensibilitatea cu care îşi decantează sentimentul iubirii poate părea surprinzătoare, dacă ne gândim că poetul are o formaţie realistă (nu e singurul între cei de azi, dacă e să-l amintesc doar pe Cassian Maria Spiridon, care şi el evadează liric din lumea rigorilor tehnice), dar tocmai din această pricină refuzul sentimentalismului romanţios, desuet, asigură un cuantum de dramatism în evocarea iubitei: „A fost o vreme când, oriîncotro aş fi privit,/ nu te zăream decât pe tine, pretutindeni./ Pe atunci mi-era clar că doar aşa/ pot fi eu însumi,/ nu singur, ci împreună cu tine, contopiţi.// Erai frumoasă, împrăştiai o mireasmă subtilă şi năucitoare/ ca un lămâi caraibian (…) Pe atunci, îţi aduceam la picioare/ păduri de mesteceni, apusuri şi răsărituri, fluvii/ şi te-mbrăcam cu ele.// Pe atunci, moartea îmi ştia de frică/ şi, speriată de puterile mele,/ se ţinea departe de noi doi,/ când ne vedea, fugea mâncând pământul“ (de dragoste).

Elegiile din acest volum, emblematic pentru vârsta (totuşi) poetului Gabriel Chifu, au un discurs meditativ de o limpezime expresivă puţin obişnuită la cei din generaţia căreia îi aparţine, demonstrând, dacă era cumva nevoie, puterea cuvântului rostit simplu, necăutat cu ostentaţie, întregul său fiind cuprins în parabola, în metafora ce dă dimensiune de profunzime poeticului existenţial subsumat.

N.B. Volumul este ilustrat, poem cu poem, de o grafică elegantă, modernă, cu totul aparte, ce merită, ea însăşi, un comentariu special, autoarea, Mihaela Şchiopu, realizând un adevărat album ce recomandă aceste producţii, cu prisosinţă, pentru o posibilă expoziţie ce-i poate reprezenta la cote de altitudine, personalitatea.