a24

Sorin-Mihai Grad

Nu cred că astăzi mai suntem o cultură mică: din multe puncte de vedere am devenit una minusculă, presărată pe alocuri cu unele vârfuri de nivel mondial. În secolul scurs de la alipirea Transilvaniei, Basarabiei şi Bucovinei la România ne-am apropiat oarecum în multe domenii de ce se întâmplă în lume pe tărâm cultural, însă, parafrazând modul de exprimare predilect al (prea) multora dintre noi, n-am ajuns să avem mai mult decât o culturică, ale cărei importanţă şi relevanţă în lume au, din păcate, o tendinţă descrescătoare. Ironia sorţii face ca după ce reprezentanţii (mai mult sau mai puţin aleşi ai) patriei noastre i-au stopat acum vreo jumătate de secol unuia dintre cei doi filosofi menţionaţi de anchetă drumul spre Premiul Nobel, omologii lor contemporani au blocat zilele trecute intrarea pe lista Patrimoniului Mondial unesco a peisajului cultural minier de la Roşia Montană. Mai e nevoie să menţionăm subfinanţarea culturii în general şi şicanele la care sunt supuşi cei implicaţi în literatură, cinematografie, arte plastice, muzică, teatru şi aşa mai departe de către autorităţi, pentru a concluziona că statul nostru, care teoretic ne reprezintă pe toţi, preferă să ne dezbine în numele unor duşmani imaginari în loc să ne unească în jurul a ceea ce ne leagă practic cel mai mult pe cei care vorbim limba acestei ţări, cultura română? Şi totuşi, chiar şi în aceste condiţii, cultura noastră supravieţuieşte cumva, scriitorii scriu la sfârşit de săptămână sau în concediu, muzicienii repetă seara şi dau concerte sâmbăta şi duminica, în rest fiind ocupaţi cu slujbele de zi cu zi, actorii apar şi în reclame şi aşa mai departe. Cât despre interesul marelui public pentru cultură, e suficient să ne amintim că în ţara noastră nu avem mai mult de vreo zece scriitori care reuşesc să trăiască doar de pe urma vânzărilor propriilor cărţi, dacă vor fi existând chiar şi atâţia. Iar când ceea ce produci în domeniul cultural nu are practic nicio şansă să-ţi asigure pâinea şi chiria, fără a mai pomeni de o îngheţată pentru cel mic ori de cărţi şi spectacole, chiar dacă ai fi dispus la compromisuri chiar semnificative, te simţi liber să faci ce pofteşti, fără să-ţi pese dacă există vreun public potenţial pentru opera ta. Paradoxal, această libertate aproape absolută duce la izolare, scriitorii se citesc aproape doar între ei, la multe concerte măcar jumătate dintre cei din public activează şi ei în vreo trupă, pictorii expun aproape numai pentru colegii de breaslă şi ne plângem cu toţii că statul nu ne sprijină şi publicul ne ignoră. Iar combinaţii gen lansare de carte la care se şi cântă sau concert în timpul căruia cineva pictează pe scenă rămân evenimente singulare, fără ecouri sau urmări semnificative. Şi totuşi, chiar şi în cultura noastră atât de ignorată, sabotată şi, desigur, căinată când acest lucru dă bine, ies la iveală vârfuri care reuşesc să răzbată spre marile scene, galerii sau edituri ale lumii. Înclin însă să pun apariţia lor mai degrabă pe seama statisticii decât a mediului în care apar şi răzbat şi, fără a le reproşa acest lucru, constat că aceste exemple fericite, dar atât de izolate, nu produc valurile necesare unor efecte benefice pe termen lung, cum se întâmplă, de exemplu, câteodată chiar şi pe la noi, în sport. Vârfurile noastre culturale nu trag de obicei, din păcate, pe nimeni după ele. Traducerile de succes din Mircea Cărtărescu sau Norman Manea au netezit calea spre alte limbi pentru alţi trei, poate chiar cinci scriitori români, însă încercarea de a compara acest eveniment izolat cu un val precum cel iscat de literatura poliţistă scandinavă sau de cea fantastică sud-americană, ori de muzica metal de sorginte finlandeză nu e nici măcar ridicolă. Drept contraargument mi s-ar putea aduce, probabil, premiile pe care le iau constant de câţiva ani filmele româneşti la diverse festivaluri internaţionale, însă, câtă vreme şi ele sunt vizionate aproape doar de către cei câţiva cu adevărat interesaţi de asemenea producţii, iar pe la noi sunt mai degrabă prilej de glume legate de ciorbe, nu văd cum ar avea sens să continuăm discuţia. În concluzie, tind să cred că, în curând, discuţia nu va mai fi legată de întrebarea dacă suntem o cultură mare sau mică, ci de cât timp mai putem să ne mândrim cu titulatura de cultură.