a23

„De la noi, potopul…”

Ştefan Bolea

Cultura română porneşte cu o întârziere istorică. Dacă ne referim numai la istoria poeziei, Eminescu explorează romantismul în anii 1870, în timp ce marile creaţii ale acestui curent aparţin anilor 1800-1830. La şcoală ni s-a predat că simbolismul românesc se sincronizează cu cel internaţional, în ciuda unei cronologii elementare care ne arată că Florile răului au fost publicate în 1857, când Macedonski împlinea frumoasa vârstă de trei ani. De altfel, D. Iacobescu care poate fi comparat cu Rimbaud în istoria simbolismului, scrie la Quasi pe la 1911, în timp ce Un anotimp în infern datează din 1873. Revine obsedantul decalaj de 30-40 de ani. Lucrurile se schimbă radical în secolul 20. Dacă Tristan Tzara şi Ion Vinea editau în 1912 revista Simbolul, în care practicau un simbolism cu deschidere spre avangardă, în 1916 îl găsim pe primul la Zürich, punând bazele dadaismului. Pe la 1922 scrie Urmuz, a cărui autenticitate neagră poate fi comparată cu sensibilitatea kafkiană. Deodată, cei 40 de ani s-au topit şi putem vorbi de sincronizare. Cum ar fi arătat literatura română dacă n-am fi fost anexaţi de Rusia comunistă după ce-al de-al Doilea Război Mondial? Ce ar fi scris Cioran dacă n-ar fi fost forţat să se exprime într-o limbă pe care o detesta, devenind cel mai mare stilist francez după Valéry? De alt-
fel, Cioran prefigurează existenţialismul şi era atât de bine pregătit filosofic, încât cultura starului acestui curent – Camus – i se părea la fel de rudimentară precum cea a unui institutor. Cum ar fi arătat istoria filosofiei noastre, dacă Blaga ar fi fost tradus la timp în germană? După cum arată recent un editor străin, opera sa de filosofia ştiinţei îi anticipează pe Thomas Kuhn şi pe Paul Feyerabend. Cum ar fi arătat istoria culturii noastre, dacă generaţiile anilor 1920-1950 n-ar fi fost hăituite cu puşcăria şi ar fi fost încurajate să creeze o Românie spirituală, care ar fi putut deveni ceea ce este? Din păcate, lucrurile nu s-au aranjat după 1989 şi, dacă înainte de 1944 se emigra din cauze politice, acum se părăseşte ţara pe motive economice. Ori culturale. Bibliotecile sunt firave şi, de pildă, nu poţi să faci teza de doctorat cu fondul de cărţi meschin şi sărăcăcios de la noi. Parafrazându-l pe Pisarev, un cizmar sau un brutar sunt mai utili şi mai bine remuneraţi ca un poet. Cărţile sunt scumpe şi dacă trăieşti pe salariul minim, împreună cu 46% din populaţie, nu-ţi permiţi să-ţi cumperi nici măcar una pe săptămână. Folosind o distincţie nietzscheană în spaţiul economic, cei puternici sunt cei care au bani, cei slabi – cei care trăiesc de pe o zi pe alta sau şi mai rău. În aceste condiţii, excelenţa intelectuală este nulă, sau chiar „mai puţin decât nimic”, pentru că îţi poate dăuna un complex de superioritate atunci când stai pe o grămăjoară de gunoi. Pe lângă aceasta, lumea scriitoricească, dar şi cea academică, sunt profund divizate, astfel încât nici măcar la o revoltă a sclavilor nu putem visa. Nu există solidaritate sau co-participare: comunismul şi-a îndeplinit lucrarea şi ne-a atomizat până la paranoia şi ură. Dar poate lucrurile au fost mereu ieşite din ţâţâni: să nu uităm că Tzara, Cioran, Brâncuşi, Enescu au excelat în străinătate şi că, poate, împlinirea lor nici măcar nu este un merit al culturii noastre, ci al celei franceze. De altfel, de la mica renaştere din anii ’30 la marasmul de azi, distanţa e infinită. Cultura noastră, la fel ca economia şi politica noastră, pare în pragul colapsului.