a19

Ruxandra Cesereanu

Într-un text intitulat „Ultima Românie” (pe care l-am publicat acum un deceniu într-o carte cu eseuri de mentalitate numită Năravuri româneşti) am scris ceva ce mă bântuie. Reiau afirmaţiile din finalul textului de odinioară, întrucât îşi au logica lor în răspunsul la ancheta prezentă:

Discursul patriotic este, astăzi, o crustă sonoră, o piele zornăitoare. Iar România nu are încă un conţinut limpezit. Ea este încă ceţoasă, brumată, aluvionară şi nu are graţie. România nu are graţie şi nici tărie. Dar nădejdea în ţara mea poate fi un simţământ constructiv: fără rugăciuni vizibile ori invizibile, fără cuvinte mari, fără inflamări, fără accente sangvine, fără exces. Nădejdea e un simţământ firesc şi omenesc. De aceea şi nădejdea mea în România este firească, instinctuală chiar. O chestiune de bun simţ.

Ce mai înseamnă astăzi a fi patriot? Ce mai înseamnă patriotismul? A îţi iubi ţara cu luciditate, nu orbeşte. A o grădinări raţional, nu pasional şi coleric. Fără steaguri de sărbătoare, fără prapuri de înmormântare, fără lozinci ori petarde. În ce mă priveşte, am o asumare a unui anumit fel de a fi patriot. Pentru mine, patriot este mai cu seamă cel care vede viciile ţării sale şi încearcă să le corecteze cu scalpelul unui chirurg etic. Ar fi prea simplu ca patriot să fie doar cel care îşi iubeşte ţara pur şi simplu: te naşti cu acest simţământ sau nu te naşti deloc cu el. Patriotul are nevoie mai ales de raţiune în judecata sa, care să cântărească lucrurile fără inflamare, fără patos. Patriotul ştie ce şi cât este ţara sa; el încearcă să o amelioreze, dacă este cazul. Şi, de obicei, este nevoie de aşa ceva, aşa cum este nevoie de ironie şi satiră pentru a sancţiona defectele umane. Nu există patrie ori ţară perfectă. Patriotul autentic ar trebui să ştie acest lucru. Dar există patrii ori ţări perfectibile.

Suntem încă o cultură mică, dar una captivantă, care poate fascina. O cultură efervescentă care, în ciuda ariei ei mici de răspândire, poate totuşi reverbera, poate crea un spaţiu de emisie în Europa şi în lume. Îmi dau silinţa să fiu obiectivă, desigur.

Dacă România şi cultura ei izbutesc să reverbereze, acest lucru se întâmplă nu doar ingeniozităţii contemporane multiforme (film, teatru, literatură, arte plastice, instalaţii), ci şi datorită unor modele de odinioară. Lucian Blaga şi D.D. Roşca (filosof cunoscut în Cluj şi Transilvania, dar cu siguranţă mai puţin mediatizat în restul ţării) au fost aşa ceva şi au încercat să fie chiar vizionari. Nu ştiu în ce măsură mai este valabil proiectul lor sincronist şi universalist, dar şi numai simplul fapt că el a existat (ca punct de pornire) este esenţial. Ca în iniţierile specifice oricărui rit autentic: poate nu atât scopul contează, cât drumul, călătoria, expediţia, căutarea – indiferent dacă ţinta a fost atinsă sau nu.

În România, utopia se combină, însă, atât de des cu antiutopia încât niciodată nu poate fi dat un răspuns exact…