a30

Adrian Lesenciuc

 

Resuscitarea autorului

 

Alessandro Baricco este o personalitate complexă a literaturii universale contemporane. A fost invitat de onoare al Festivalului Internaţional de Carte Tran­silvania din octombrie 2016, prilej cu care i s-a decernat Marele Premiu şi distincţia Doctor Honoris Causa al Academiei de Muzică şi al Universităţii „Babeş-Bolyai“. Absolvent, în paralel, de conservator şi filosofie, cu o lucrare de licenţă realizată sub îndrumarea lui Gianni Vattimo, debutează în proză în 1991, la 33 de ani, când îi apare Castelli di rabia (Castele de furie). Romanele sale devin apreciate în Italia, ulterior în întreaga lume, cel mai cunoscut, Seta (Mătase), din 1996, fiind tradus în 45 de limbi, inclusiv în română. Scrie şi piese de teatru/scenarii de film. Nu neglijează expunerea mediatică; mai degrabă o caută, înţelegând lecţia profesorului său de filosofie. Depăşeşte rigiditatea paradigmei modern(ist)e şi, în orizontul „gândirii slabe“, atipic pentru un postmodern, nu ezită să cultive nostalgia, cum observă, retoric, Adrian Popescu în articolul de gardă al numărului 10/2016 din revista Steaua: „Un postmodern care priveşte înapoi cu melancolie?“ Scriitorul piemontez pare să submineze dezordinea, amestecul nestructurat postmodern şi să propună o reorganizare axiologică, un prag al diluării, o limită inferioară până la care fluxul postmodernist să îşi manifeste puterea dezintegrativă.

Societatea contemporană în transformare din romanele lui Baricco îşi are fundamentul în  valorile anterioare, dar puterea sa creativă adaptează constructul. Creaţia surprinde schimbarea de paradigmă, dizolvarea vechilor sisteme de valori, transsubstanţierea din produsele culturale ale mo­der­nităţii târzii, transferul reperelor într-un orizont în care fluxurile postmoderne, scăzând în intensitate, permit un anumit grad de închegare, o anumită vâscozitate. Despre o societate în derivă, cu reguli care se alimentează din şi alimentează marile fabule (metanaraţiunile în raport cu care J.-F. Lyotard defineşte postmodernismul ca subminare prin mefienţă), scrie Alessandro Baricco şi în cel mai recent roman al său, La Sposa giovane (Mireasa tânără), publicat în 2015 la Feltrinelli şi, în traducerea Gabrielei Lungu, în 2016 la Humanitas. Mireasa tânără este, aşadar, o alegorie a unei societăţi ale cărei reguli necesită schimbare pentru a se putea schimba, odată cu ele, şi blestemul care planează, încremenirea într-un proiect cu rădăcini într-o modernitate perimată. În Italia începutului de secol trecut (strict din raţiuni ce ţin de reliefarea normelor rigide de factură modernistă), în care ritualuri bizare, coordonate cu precizie de servitorul Modesto într-o Familie din care a plecat Fiul în căutări cu rezonanţe biblice, în care Tatăl, Mama, Fiica şi Unchiul îşi închid în ungherele propriilor neputinţe ciudăţeniile vieţilor lor, soseşte din Argentina tânăra Mireasă, promisă Fiului rătăcitor. Un parcurs al reîntoarcerii (Mireasa provenind dintr-o familie italiană alegând să emigreze) aminteşte, ca promisiune, de cel al actualului papă, Francesco (Jorge Mario Bergoglio), provenit la rândul său dintr-o familie de italieni emigraţi în Argentina la începutul secolului trecut. Tânăra Mireasă se integrează în Familie, trăieşte împreună cu Familia, îşi petrece timpul aşteptându-l, cu încredere, pe Fiu, sperând să îndrepte blestemul – „De o sută treizeci de ani, trebuie spus, în familia noastră, toţi au murit în timpul nopţii“ (p. 11). Este iniţiată de Mamă şi Fiică în arta seducţiei. Tatăl îi permite să afle tainele Familiei într-un bordel de care se leagă multe dintre poveştile ei neştiute – o Familie, aşadar, riguros aşezată, o alegorie a unei societăţi occidentale (aluzie la Italia modernistă şi puritană, refuzând pe cât se poate elementele alogene), în care proaspăt venitul, nou-apărutul, barbarul care bântuie eseurile lui Baricco, dar care nu produce temeri în spaţiul livresc, se reflectă şi în ochii Miresei tinere, aşteptând cu convingere, cu înverşunare, întoarcerea Fiului rătăcitor.

Nu doar această alegere a societăţii bogate, civilizate, cu norme stricte dictate de umbra blestemului, este găselniţa lui Baricco pentru a aduce povestea proiectată cu un secol în urmă în actualitatea frământărilor contemporane. În paginile cărţii se inserează o voce care bulversează, capătă contur şi se defineşte pe sine: vocea Naratorului. Această voce de o poetică aparte, proiectând lumină suplimentară în necesara înţelegere a rolului limbajului în instituirea cărţii, a realităţii ficţionale a lumii însăşi, tinde probabil să exorcizeze prin scris obsesiile autorului, după cum se sesizează Lorenzo Mondo într-o excelentă cronică din La Stampa. Inserţiile acestei voci – şi a unei realităţi ficţionale, presupus auctoriale – nu fac parte din povestea Miresei tinere. Nu avem o poveste paralelă, un ingredient necesar romanului, ci o serie de proiecţii ale luminii auctoriale cu scopul resuscitării autorului. Autorul îşi recapătă vocea, încearcă să se repună pe picioare după anunţata sa moarte (clinică) de la jumătatea secolului trecut. Nu este nicidecum vorba despre un making of al romanului, cum sugerează Radu Paraschivescu în emisiunea Dă-te la o carte din 9 iunie 2016, ci mutarea accentului pe instanţa auctorială. În acest traseu paralel al scriiturii, şi el ficţional, Mireasa tânără este o carte pierdută şi rescrisă, la fel cum istoria modernităţii târzii necesită a fi rescrisă/reinterpretată spre a fi inclusă în noua paradigmă, spre a nu se produce complet ruptura între ceea ce a fost în orizontul precedentei paradigme şi ceea ce, în limitele postmodernităţii deja aşezate, înseamnă importul de valori şi repovestirea după normele unui alt tip de scriitură. În acest context, al pierderii manuscrisului, oarecum înţeles şi ca pierdere a „gândirii tari“, dar fără pierderea memoriei ei, rescrierea devine importantă:

 

În plus, trebuie să ţii seama că, dacă te-ai născut ca să faci asta, a scrie e un gest care coincide cu memoria, îţi aminteşti ce ai scris. Ar fi fost într-adevăr inexact să afirm că-mi pierdusem cartea, de vreme ce, ca să spunem lucrurilor pe nume, puteam să repet totul cu voce tare, sau dacă nu totul, cel puţin fragmentele care însemnau ceva. Puteam eventual să nu-mi amintesc nişte fraze, dar trebuie spus că aducându-le la suprafaţă, din locul în care alunecaseră, ajungeam să le scriu din nou, în minte, într-o formă foarte apropiată de cea originală, dar nu identică, cu rezultatul de a produce un soi de defocalizare, de reverberaţie, de dublare, în care se maturiza minunat ceea ce-mi imaginasem că voi scrie. Deoarece, la urma urmelor, singura frază care ar putea traduce exact o anumită intenţie a celui care scrie nu e niciodată o frază, ci suma stratificată a tuturor frazelor pe care şi le-a imaginat, apoi le-a scris, apoi şi le-a amintit: ele trebuie puse unele peste altele, transparente, pentru a fi percepute în acelaşi timp, ca un acord muzical. Tocmai asta face memoria, în vizionara ei impreciziune. (pp. 187-188)

 

Regăsirea cărţii – regăsirea societăţii derulându-se după normele altei paradigme – înseamnă traducerea prin suprapunerea transparentă, prin memorie, prin încercarea popperiană de înţelegere a precedentei construcţii epistemice ca fiind caz particular al actualei, având un grad mai ridicat de generalitate. Alessandro Baricco propune o carte în care nu doar ciudăţeniile personajelor (inclusiv ale Naratorului), nu doar figurile paradoxale şi puterea poveştii se exhibă, spre a plăcea. Mireasa tânără are ambiţia de a schimba ceva în naratologia ultimelor decenii, de a submina moartea barthesiană a autorului, de a-l resuscita, aşadar, pe autor, de a-l readuce din coma indusă în ipostaza de instanţă modelatoare, traducătoare de cultură, transportatoare de valori culturale, inclusiv ale unei paradigme anterioare, fără de care paradigma postmodernă nu s-ar putea defini.