a27

Irina Petraş

„Sunt o visătoare de noapte, nu una cu ochii deschişi“

Ancheta Apostrof s-a ivit dintr-o întrebare pe care mi-am pus-o mie însămi în pragul celor 70 de ani. Am descoperit încă o dată că portretul pe care mi-l schiţam în Miezul lucrurilor se confirmă. Sunt o singuratică, moştenind de la tatăl meu, maramureşeanul, nu doar generozitatea conţinută, cu gândul mereu la comunitate, omenire, specie, ci şi plăcerea de a face şi încăpăţânarea de a mă feri de amăgiri. Totodată, mama, sibianca, mi-a împrumutat capacitatea de a mă adapta uşor şi plăcerea, un pic perversă, de a crede în realitatea ficţiunii şi în ficţiunea realităţii.

Aşadar, am avut „visuri“ doar la vârste năuce: pe la trei ani, declaram oricui, stâlcind cuvântul, că vreau să mă fac „acamedician“. Pe la vreo cinci, puneam periculos în practică „visul“ de a fi doctoriţă şi vaccinam cu cuie de prin curte copiii din vecini. De îndată ce am prins minte, vorba lui Creangă, am ştiut că sunt, că voi fi profesoară (şi criticul literar e un fel de profesor!), adică un om care învaţă ca să-i poată învăţa apoi şi pe ceilalţi. Premiantă eternă (contracaram, astfel, şi efectele unui „dosar“ de familie întunecat, cu închisori politice şi epurări), interesată aproape egal de toate materiile (am făcut realul), aveam doar gândul de a-mi satisface curiozitatea neostoită şi „visam“ la cum aş face să citesc toate cărţile de pe pământ. „Ştiinţa“ pe care am dobândit-o astfel despre lume mi-a alimentat luciditatea. Dacă nu crezi în absoluturi, nu poţi fi dezamăgit adânc. Ştii de la început că totul e relativ şi imperfect, dar că poţi încerca să îndrepţi, de unul singur, locul tău pe lume. Asta am făcut mereu. Am profitat din plin de toate locurile în care m-a mânat viaţa – profesoară, bibliograf, editor – pentru a învăţa ceva în plus şi pentru a lăsa o urmă bună şi pentru ceilalţi (n-am reuşit de fiecare dată, fireşte…). Am aflat curând că, oricât de atent şi responsabil „conduci“, nu te vei putea apăra de nesăbuiţii aflaţi în „trafic“ în vecinătatea ta. Dar asta nu m-a făcut să le imit nesăbuinţa şi nici să-mi întrerup călătoria, mai ales că o am alături pe fiica mea, Laura, omul meu de nădejde. Visurile mele au fost mereu idei cărora le-am dat – cât mai curând şi cât de bine am fost în stare – viaţă. Am muncit mult, mult, cu recompense modeste, fiindcă nu ele îmi erau ţinta. Încă mai sunt un om fără stare. Lucrez de dimineaţa până seara, iar noaptea intru în „slujba onirică“. Sunt o visătoare de noapte, nu una cu ochii deschişi.