a2
Revista revistelor
• Memoria. Revista gândirii arestate nr. 4 din 2016 vine cu un sumar bogat şi demn de tot interesul. Eugenia Sarvari scrie despre „Vasile Cesereanu – un preot greco-catolic nerevenit“, a cărui biografie este în prealabil expusă şi prin dosarul de securitate, din care sunt transcrise o serie de documente; împreună, reconstituirea de ansamblu, exemplificările documentare şi exegeza alcătuiesc un triptic atrăgând atenţia în chip binevenit asupra figurii acestui preot greco-catolic, tată şi bunic de poeţi (Domiţian Cesereanu, fiul lui, şi Ruxandra Cesereanu, nepoata), dar mai cu seamă luptător pentru libertatea religioasă a greco-catolicilor, refugiat la Roma, la Sfântul Scaun, precum odinioară Inochentie Micu-Klein.
Tristă şi înfiorată este evocarea elevului Călinescu din „Povestea lui Mugur – adolescentul de 17 ani care a trăit revoluţia anticipat“ şi care a murit la doar 21 de ani, în 1985, anchetat patru ani la rând, până când acela care scrisese pe ziduri inscripţii de protest s-a stins din viaţă.
Piesa de rezistenţă a numărului este însă „Catalogul celor ucişi în decembrie 1989“, cei mai mulţi după fuga dictatorului. Sunt consemnate, deocamdată, literele a-g şi, pe lângă numele fiecărei victime, se specifică meseria, vârsta, data decesului şi locul unde a fost ucis. Sursa din care lista a fost preluată este Cartea morţilor din închisori, lagăre, deportări, editată în 2013 de Fundaţia Academia Civică. Selecţia a fost realizată de Andrada Neacşu. Nu ştiu dacă s-a făcut sau nu până în prezent o statistică pe baza acestui document, dar, la o privire rapidă, el pare să pledeze pentru ideea că printre victime majoritatea au fost oameni tineri, sub treizeci de ani, civili, bărbaţi şi, destui dintre ei, oameni cu studii medii, muncitori. Dacă s-ar dovedi că lucrurile au stat cu adevărat astfel, ar însemna că instrumentele represiunii, cele dinainte de 25 decembrie, ziua executării soţilor Ceauşescu la Târgovişte, dar şi cele de după această dată, nu s-au prea sinchisit de faptul că trag mai ales în „masele populare“, în „clasa muncitoare“ şi că ucid la nimereală reprezentanţi ai tineretului ţării. Un asemenea semn ar fi suficient pentru a indica în ce direcţie o lua cursul politic al noului regim, ţinând seama de împrejurarea că după 25 decembrie au fost ucişi mai mulţi oameni decât în zilele dinainte. Mai rămâne de notat că lista, aşa cum este ea – se va vedea cândva dacă este completă sau nu – a apărut doar după ce au trecut peste două decenii de la evenimente şi că abia acum, preluată fiind de redacţia Memoria, are şanse mai mari de a ajunge la cunoştinţa unui public cititor mai numeros. Până să treacă din carte în revistă s-au mai scurs patru ani. Istoria clarifică lucrurile, dar ce încet o face uneori!… (Amalia Lumei)
• O anchetă despre condiţia scriitoarei în cultura/literatura noastră, „Doamne, domnişoare, autoare – made in Romania“, a cutezat Ruxandra Cesereanu în numărul pe ianuarie al revistei Steaua. Au răspuns la anchetă: Adina Diniţoiu, Alina Purcaru, Ana Barton, Andra Rotaru, Andreea Răsuceanu, Angela Marinescu, Codruţa Simina, Floarea Ţuţuianu, Ioana Bot, Ioana Nicolaie, Irina Petraş, Iulia Militaru, Magda Cârneci, Mariana Codruţ, Marta Petreu, Mihaela Mudure, Miruna Vlada, Sanda Cordoş, Simona Popescu, Veronica D. Niculescu (am copiat numele de pe situl Stelei, unde ordinea este alta decît în revista tipărită – şi pare rezultatul alfabetului aplicat la prenume; doamna Florica Courriol mi-a atras atenţia cu ceva vreme în urmă că în cultura noastră, mai precis în critica literară românească, există un critic care, o!, tutuieşte autoarele, strigîndu-le, ce să vezi, pe numele lor de botez. Cam aşa trebuie să se fi întîmplat lucrurile şi cu punerea pe site a anchetei la Steaua).
Ce spun autoarele (în ordinea în care apar în revistă, şi parafrazîndu-le cuvintele fără să pun de fiecare dată ghilimele): că ne aflăm, încă, într-o falocraţie literară, care face regulile, ofensînd autoarele fără nici un fel de sfială, cu o dezinvoltură de secol al xix-lea. Angela Marinescu (de data asta a ales să-şi semneze textul sub numele ei de fată, Angela Marcovici) răspunde prin eschivă. Codruţa Simina recunoaşte că duce puţine dialoguri adevărate cu viii şi mai multe imaginare cu autori morţi. Ana Barton remarcă misoginismul camuflat din artă, inclusiv al femeilor. Irina Petraş notează misoginismul profund şi cîteodată inconştient al lumii româneşti în ansamblul ei. Mariana Codruţ observă că, dacă scrisul este pentru o autoare mai important decît onorurile, atunci este salvată. Mihaela Mudure urmăreşte misoginismul pînă la nivelul structurilor limbii. Veronica D. Niculescu povesteşte cu tîlc cum ceea ce scrie ea despre uman în general e receptat drept „devenire feminină“. Sanda Cordoş notează grosolănia unor domni, fireşte – distinşi, care au întrebat-o: „copilul tău are şi tată?“, apoi observă ce uşor, ce natural a fost plagiată – de un domn, iarăşi – fireşte. Ioana Bot a reţinut felul subtil cum poate fi înjurată o femeie, diferit decît este înjurat un bărbat, şi încheie notînd „elogiul care i se face soţului meu pentru că, luîndu-mă de nevastă (cam tîrziu, după măsura culturii tradiţionale locale), mi-ar fi redat dimensiunea umană. Femeie, intelectuală, scriitoare, universitară şi nemăritată pe deasupra, trebuie că le apăream multora drept ceva monstruos“. Andra Rotaru susţine cu tîlc că, dacă stai în casă, e în ordine să fii orice, femeie-autor sau o bucată de portocală… Alina Purcaru măsoară discriminarea inclusiv prin urmările ei cuantificabile, de pildă prin numărul revoltător de mic al invitatelor la festivaluri şi lecturi publice. Magda Cârneci scrie scurt că, instituţional, lucrurile se mişcă într-o direcţie bună. Iulia Militaru afirmă că doamnele autoare se mlădiază după criteriile domnilor ca să se facă acceptate. Andreea Răsuceanu constată vizibilitatea mult mai mică a autoarelor faţă de autori. Miruna Vlada discută felul în care femeile sînt eliminate din manuale, cum vocea doamnelor lipseşte din spaţiul public etc., ceea ce are consecinţe asupra manierelor sociale în general. Adina Diniţoiu observă marginalizarea autoarelor. Ioana Nicolae constată că pînă şi criticii tineri sînt sexişti… Floarea Ţuţuianu recunoaşte că se bucură cînd scrie. Simona Popescu povesteşte, printre altele, ce mirare a stîrnit cînd a deschis gura la un cenaclu, să comenteze şi ea ceea ce se citise.
Nu, nu am rezumat ceea ce au spus autoarele care au participat la această anchetă, ci numai am spicuit cîte-o afirmaţie, două. Şi mai rămâne o problemă, importantă: o să schimbe oare această anchetă ceva din lumea noastră culturală/ literară? Eu cred că nu. Dar mai cred şi că foarte bine au făcut autoarele că au scris ceea ce au scris: măcar să ştim în ce fel de lume ne aflăm. (R. V.)