Ioan Cristescu, Maratonist pe cont propriu

Poetul, dramaturgul, eseistul, neîndurătorul Cezar Ivănescu ar fi împlinit anul acesta 85 de ani. Cu trei ani înainte să plece din această lume în care-l supăra Totul, la Muzeul Naţional al Literaturii Române, a performat, ritualic, alături de Pedro Negrescu, contrabas, şi Puiu Pascu, pian (la prima colaborare cu cei doi), în recitalul Aş vrea să mor cântând Eminescu, din 15 iunie 2005, dedicat lui Petru Creţia. Înainte de aceasta, am urmărit în cadrul proiectului „Casa poeziei“, realizat de Teatrul Theatrum Mundi, unde eram secretar literar, spectacolul Rosarium, găzduit de Teatrul Foarte Mic, însoţit în cântare de Pedro Negrescu, contrabas, şi Dan Ştefănică, pian. În anii ’70 ai secolului trecut a început să se vorbească despre „trubadurul“ Cezar Ivănescu. Pun între ghilimele apelativul pentru că mulţi au preluat conotaţia uşor peiorativă, superficial înţeleasă, a unei muzici ambulante medievale, în vreme ce stilul şi semantica acesteia, în cazul Cezar Ivănescu, trimiteau, desigur, spre elemente de conţinut precum onoarea şi iubirea cavalerească, ca valori spirituale, devenite anacronice în secolul XX, dar resuscitate şi semantizate în stil propriu. O medievalitate retrăită în relaţie cu natura, divinitatea şi umanul, cu o sărăcie de mijloace stilistice, dar cu un belşug de sentimente, şi din care el a preluat ceea ce numea „marea cotă de performanţă formală“.

În Contemporanul, 1971-01-29/nr. 5, prezentatorul Octavian Ursulescu vorbea în termeni laudativi despre spectacolul oferit în Pop-Clubul „303“ al Institutului Politehnic, în prezenţa a 500 de spectatori, cu versuri ale protagonistului, dar şi semnate de Gh. Tomozei, Baudelaire, Villon etc. Cântările/recitalurile lui Cezar Ivănescu, poet, dar şi muzician nativ, cum îi plăcea să se autodenumească, adică fără tehnică vocală studiată, au avut publicul lor, pentru mesaj şi pentru tipul de pop-art, diferit de muzica folk sau de alte formule de expresie artistică tolerate în comunism.

Poetul nu cânta de fapt. El oficia şi se exprima în propriu ritm interior. Tânguirea sa, însoţită de instrumente muzicale cu acorduri de jazz, nu era o improvizaţie muzicală, ci o trăire revendicată din tradiţia orfică şi din cea a trubadurilor. Adesea, când vorbea despre arta sa, despre textele sale, trimitea la antichitate, la ritualuri străvechi, la Evul Mediu târziu. În 1969 a primit premiul pentru dramaturgie al revistei Argeş pentru piesa Mica dramă, montată la Teatrul din Piteşti de Radu Boroianu şi despre care George Banu scria: „Cezar Ivănescu se împotriveşte morţii prin extazul şi furia iubirii interzise, sfârşitului, prin ardere prematură. A te consuma primejdios e o probă a existenţei, una din cele mai adevărate. A aştepta, a iubi, a rezista sunt verbele solicitate de orice comentariu al unei dramaturgii în care coexistă fascinaţia şi repulsia degradării“. Se întâmpla la un an după debutul cu ROD din 1968, volum publicat la Editura despre literatură, salutat de critica literară şi încununat cu Marele Premiu la ediţia I a Festivalului naţional de poezie „Mihai Eminescu“, Iaşi, remarcat de Nicolae Manolescu, devenit mai târziu o ţintă a verbului tăios al poetului. Şi Eugen Simion şi alţii au avut aceeaşi soartă. Aprecia mulţi poeţi din generaţia sa şi din generaţia ’80, deşi uneori îi critică dur. Era felul lui de a fi.

A „renunţat la viaţă la 17 ani ca să facă literatură“, spune la un moment dat într-un interviu din 2001. Despre poetul şi „orchestratorul spiritual“, cum l-a numit Luca Piţu, în posteritate, avem foarte puţine referinţe. Cu adevărat de neocolit este evenimentul editorial, volumul Şapte zile cu Cezar Ivănescu de Viorel Ilişoi, o carte de interviuri apărută la sfârşitul anului trecut, la Editura GRI, prefaţată de Clara Aruştei, care semnează şi biobibliografia alături de Theodor Codreanu. Despre aceste interviuri/mărturisiri se vorbea în lumea literară şi erau aşteptate. Dar să revenim la vârsta de 17 ani. Din Dosarul de urmărire informativă, publicat de Ioana Diaconescu, în urmă cu mai mulţi ani, descoperim un tânăr licean, în 1959, „Ivănescu Cezar (18 ani) împreună cu I.D. şi Stoica Octavian (17 ani) au fost în cimitirul oraşului unde au recitat o serie de poezii la mormântul poetului George Tutoveanu. Apoi au intrat într-un cavou şi au cântat Deşteaptă-te române şi alte cântece, în special muzică uşoară. Despre acest episod şi întreaga poveste a relaţiei cu Securitatea avem date clare în volumul Poezia ca act de insurgenţă (Cezar Ivănescu în arhivele Securităţii. Documente inedite din Arhiva CNSAS. Cuvânt-înainte de Simona Modreanu, Iaşi, Editura Junimea, 2017, 294 p).

Cele Şapte zile cu Cezar Ivănescu pot fi lecturate în mai multe direcţii: a unei răfuieli postume, a unei mărturisiri, a unei meditaţii sau a unui spectacol de erudiţie, pentru că poetul este aici, aşa cum a fost, un impulsiv, un imprevizibil doar în aparenţă, purtător de luciditate şi viziuni. În acelaşi timp, redescoperim un jurnalist care, deşi admiră pe interlocutor, nu se supune lui, ţine piept unei forţe spirituale pline de revoltă şi luciditate, din care ţâşnesc diatribe care clatină serios imaginea oficială a culturii româneşti, atât câtă e ea, ca să păstrăm sugestia.

Incomod, direct şi inclasabil, cum îl numea Alex Ştefănescu, derutant, este interlocutorul lui Viorel Ilişoi. De la aprecieri dure şi unele nedrepte, la puseuri de sensibilitate şi generozitate aflăm că Cezar Ivănescu doreşte „să disjungi discursul meu de pamfletar de discursul meu doctrinar“. Un exemplu este Nichita Stănescu. După ce l-a descris în mai multe feluri, deloc măgulitoare, acelaşi neîndurător poet răspunde la întrebarea reporterului iscoditor: „Din marea generaţie ’60 ce veţi păstra? Răspuns: Nichita. Întrebare: Atât?; Răspuns: Atât. Fără nici un fel de ezitare“. Nu a fost un scriitor al generaţiei sale, generaţia ’60. A debutat mai târziu, s-a individualizat şi separat conştient de ea. A preferat şi a fost „ajutat“ să se depărteze de o lume literară oficială care nu i-a iertat ieşirile polemice, stilul direct şi incisiv, punerile la punct. La spectacolele sale, când nu era liniştea necesară în sală, intervenea spontan şi o solicita. În 1990 a fost victima minerilor veniţi la Bucureşti, bătut brutal, inuman, a avut nevoie de ani să-şi revină. Represaliile verbale, justificate, faţă de nedreptăţile suferite în societate, cumulate cu episodul mineriadei, s-au suprapus cu cele nejustificate izvorâte din impulsivitate. Dacă în timpul vieţii sale acestea au dus la o izolare totuşi nedreaptă, nici în posteritate reverberaţiile lor nu s-au stins, astfel că statutul său de mare poet cu o identitate creatoare certă, este încă fisurat. Pentru unii Cezar Ivănescu a fost o figură pitorească. Pentru cei care i-au citit poemele a rămas şi rămâne un creator/artist/poet al unor teme centrale, permanent în relaţie cu temele morţii, ale tradiţiilor ancestrale religioase, ale misticii şi ale iubirii.

„Totul mă supără“, îi spune Gabrielei Creţan, o poetă descoperită şi susţinută de Cezar Ivănescu, ignorată şi ea de lumea literară, într-un dialog mai vechi. Aceeaşi impresie se degajă din acest volum care depăşeşte structura unui interviu convenţional jurnalistic. E o carte de convorbiri, dialog, desigur, cu întrebări şi răspunsuri, şi unele şi altele nu în scop jurnalistic, ci de elucidare a unor neclarităţi, de poziţionări şi nuanţări ale unor afirmaţii mai vechi. Se elucidează multe bârfe şi zvonuri. Cezar Ivănescu pare a fi, dincolo de senzaţionalul literar, un moralist exilat în secolul XX.

Istoria literară se scrie şi aşa, prin contribuţia unui jurnalist care stăpâneşte arta interviului, care nu este despre iscodire ci despre căutarea identităţii partenerului de dialog. În cazul nostru, o identitate unică şi originală, care s-a consumat singură, cum spunea George Banu: poetul Cezar Ivănescu.