Ion Vartic, „Ce ar fi să vă fac un Hamlet?“

În 22 iulie se împlinesc douăzeci şi cinci de ani de la moartea, la München, a marelui regizor Vlad Mugur. După cum, în 22 iunie, s-au împlinit douăzeci şi cinci de ani de la avanpremiera spectacolului său testamentar cu Hamlet la Teatrul Naţional din Cluj. Ulterior, montării lui Mugur i s-a decernat Premiul UNITER pentru cel mai bun spectacol al anului 2001. Reproduc cîteva însemnări pe care mi le-am făcut înainte şi după începerea repetiţiilor.

 

21 iunie 2000

După exact treizeci de ani, Vlad Mugur urcă din nou la etajul întîi al Naţionalului, în cabinetul directorial care, altădată, a fost al lui. Nu face absolut nici o aluzie la asta, nu-i scapă nici o replică sentimentală. E îmbrăcat complet în negru: jachetă lungă, neagră, cămaşă neagră de mătase, cu guler subţire, pantaloni negri. O mapă neagră şi o bască tot neagră sub braţ.

Bătrînul domn – căci este, într-adevăr, un domn – are maniere vechi, interbelice. Un virtuoz al jocului conversaţional. Evită să angajeze o discuţie concretă despre vreun proiect de spectacol ori să propună ceva. Ne pierdem în generalităţi, în amintiri despre directoratul lui la „Odeon“ (despre care ştim amîndoi destule) şi în bîrfe. La bîrfe – mai ales la cele teatrale – are o anume înviorare.

Cum montează un Pirandello la Teatrul Maghiar, ne fixăm o altă întîlnire.

 

27 iunie 2000, orele 17

A revenit în teatru, după cum ne-am înţeles. Vine de la repetiţiile cu Pirandello. E tot în negru.

La un moment dat, cînd stam amîndoi în picioare, lîngă birou, sub fereastra aceea plasată prea sus, exclamă brusc:

– Ce-ar fi să vă fac un Hamlet?

Cum îl aprob instantaneu, îşi retrage imediat propunerea, replicîndu-mi cu un ton moale-descurajat: „Cu cine?!“. Apoi, iar însufleţit de-o scurtă reverie, îi propune pe Mălăele sau pe Puric sau pe amîndoi, în dublură. Pentru că şi asta mi se pare extraordinar, deviază felin discuţia, fără vreo decizie, către Hamlet-ul lui Ciulei. (Notă din iulie 2026. Într-adevăr, urma ca Horaţiu Mălăele să joace, în rolul lui Hamlet, un set de 12 reprezentaţii; din păcate, în momentul în care Vlad Mugur a început repetiţiile, Mălăele era angrenat în filmări pe care nu le putea amîna.)

 

10 august 2000

Telefonează pe neaşteptate de la München. Agitat de demisia anunţată a lui Boroghină, n-ar mai vrea să se întoarcă la Craiova, ci să-şi transfere, la Cluj, potpuriul goldonian Carnavalul bîrfelor. Precipitat, mă pune să notez: costume, decoruri, măşti de Ilona Járó-Varga, muzica: Iosif Herţea. Vrea să vină la Cluj, deşi, pînă la urmă, recunoaşte că craiovenii îi trimit contract după contract. Ar începe acum, imediat. Îngrozit, îi bîigui ceva despre faptul că trupa e în vacanţă şi se reîntoarce în 25 august ca să înceapă Mantaua sau Diavoliada, după Gogol şi Bulgakov.

Promite să revină cu un alt telefon peste vreo săptămînă-zece zile. „Cînd termină Mona Chirilă?“, mă mai întreabă. „În 7 octombrie.“ „Atunci vă pun ceva, imediat, la începutul lui octombrie.“ Mă feresc să-l întreb cum va face, deşi ştiu că trebuie să termine, în acelaşi timp, şi Aşa e (dacă vi se pare) la Teatrul Maghiar.

Are o asemenea sete nestinsă de teatru, încît starea lui ideală de existenţă ar fi aceea în care ar acorda, ca un şahist, un simultan teatral, montînd în acelaşi timp şi la Naţionalul clujean, şi la Teatrul Maghiar, şi la Naţionalul craiovean. Abia acum înţeleg ce sens are năstruşnicul lui gînd, mărturisit, prin iarna lui ’91, la „Odeon“: ar vrea să fie directorul unei reţele de teatre transilvane.

 

28 octombrie 2000

Seară foarte friguroasă. Premiera la Aşa e (dacă vi se pare). Pe nişte scări înguste, lăturalnice, înainte de a ajunge în studio, aterizezi direct pe scenă, într-un întuneric dens. Din beznă, o siluetă face un pas înainte şi mă atinge uşor pe umăr, în semn de recunoaştere. E Vlad Mugur, care îşi întîmpină spectatorii.

Spectacol foarte rafinat, desăvîrşit. Decorul, cerebral. Din tavan cad măşti. Disciplină de joc nemţească, matematic calculată şi respectată. (…)

Finalul, perfect pirandellian, sfîşietor, se petrece într-o oglindă dreptunghiulară, lungă, din adîncul scenei: doamna Frola se zbate, disperată, să scape, să se smulgă din mîna domnului Ponza, care, alături de misterioasa lui soţie, o trage, încet, încet, după el, pînă cînd dispar toţi trei din imaginea de argint a oglinzii, trecînd în cine ştie ce altă lume. Perfect pirandellian: un lanţ invizibil leagă personajele acestea teatrale, care nu se pot, nicicum, despărţi unele de altele.

 

7 noiembrie 2000

Astă-seară, Vlad Mugur, însoţit de dna Magda Stief, a venit să vadă trupa în Mantaua sau Diavoliada. (…). Stă pînă la sfîrşit. (…)

Spre miezul nopţii, ieşim cu toţii din teatru ca să-l conducem spre casă. N-am mai avut timp să-mi iau şi trenciul, aşa că ies în haină. Afară e un aer umed, însă nu prea răcoros. Pe stradă, rămînem mai în urma celorlalţi. Mergem încet, ezitant, aşteptînd să ne vină inspiraţia de a găsi o piesă potrivită. În dreptul Cercului Militar, se opreşte brusc: „Dacă mă reîntorc în Teatrul Naţional, nu pot să pun orice în scenă, trebuie să fie un eveniment“. (…) Ne despărţim în colţ, la Prefectură.

 

21 noiembrie 2000

Telefonează Vlad Mugur, spunîndu-mi că şi-a amînat plecarea în Germania, pentru că a fost pe la mai mulţi medici clujeni, care au fost foarte îndatoritori. Vrea să-i invităm, în Gală, la spectacolul lui craiovean cu Slugă la doi stăpîni.

 

15 decembrie 2000

Mă uit peste tot felul de bilanţuri legate de Gala abia terminată. Mă întrerupe Oana, care mă anunţă că la telefon e Vlad Mugur, de la München.

Gîfîie în receptor, vorbind foarte precipitat, cu un ton exaltat, pe care nu i-l cunosc:

Am fost operat, ştiaţi, nu?

Nu.

M-am decis, facem Hamlet! Medicii îmi dau voie, nu se opun. Acum e timpul să vin. Altfel, nu prea mai e mult timp.

Pentru prima oară ar vrea să aibă şi el „o carte a repetiţiilor“ şi să fie asistat de studenţii de la teatru în timpul montării. În fine, rămîne să-l caut la telefon peste vreo trei-patru zile, după ce va fi supus unui nou consult medical.

 

Ianuarie 2001

Toată luna sîntem în schimb de telefoane. Îmi cere să-i trimit pagini-lipsă din traducerea Ninei Cassian, apoi, Cînd noi, morţi, vom învia, şi date despre plantaţia şi elevaţia scenei etc. Vrea să vină la începutul lui februarie. Îmi spune că a discutat cu Gelu Ionescu despre mine, că a aflat că „aveţi o revistă foarte bună“ (n.n.: e vorba, de fapt, de Apostrof-ul Martei Petreu) şi despre altele. Aşa că atunci cînd Gelu telefonează, de Anul Nou, de la München, îl întreb ce boală are Meşterul: „Cancer“, răspunde scurt.

 

22 ianuarie 2001

Face, la telefon, prima schiţă de distribuţie la Hamlet (…) În fine, „Horatio ar trebui să fie un cîine“ (şi izbucneşte în rîs).

Întreabă tot timpul dacă alegerile din toamnă şi schimbările din Minister nu afectează Teatrul clujean: „Totul e bine?“, interoghează el, neliniştit că nu-şi va putea face spectacolul. (Notă iulie 2026. După alegerile din 26 noiembrie 2000, din păcate, Ion Caramitru nu mai e ministrul Culturii şi nici Popescu-Deveselu – rafinatul interpret al celor Şapte cîntece pe versuri de Clément Marot ale lui Enescu – nu mai e directorul Direcţiei Instituţiilor de Spectacole, care avusese grijă să dea Naţionalului clujean un buget generos. În locul lui fusese numit, de noua conducere, un oarecare fost director economic de la Circul bucureştean, care, ulterior, a denigrat spectacolul lui Vlad Mugur.)

 

23 ianuarie 2001

George Banu îi trimite, lui Vlad Mugur, direct la Cluj, cărţulia cu convorbirile sale cu Brook despre Hamlet. Faptul că începe să primească plicuri pe adresa teatrului îmi dă senzaţia reconfortantă că spectacolul începe să se facă.

 

10 februarie 2001

1. Ţepeneag, ştiind că facem Hamlet, îmi trimite, de la Paris, o carte abia apărută: Shakespeare au XXI^e siècle.

 

28 februarie 2001

Sosesc deja schiţele de decor ale lui Helmut Stürmer. Treabă nemţească: cu un tub mare cu schiţele întregi, altul mic, cu detalii din schiţe şi, în fine, o machetă a scenei. Sînt entuziasmat, căci nu ador deloc reveria românească.

 

22 martie 2001

A sosit Vlad Mugur ieri seară împreună cu Helmut Stürmer. Astăzi, pe la amiază, cînd stăm toţi trei de vorbă, Mugur exclamă brusc: „Stai puţin, Heti! Vreau să ştiu ce părere are domnul profesor despre Fortinbras-copil“, şi începe să rîdă.

Îi replic: „Depinde cine va fi Fortinbras-ul nostru“, „pentru că Fortinbras decide scenariul lui Hamlet“, cum observă Jan Kott. Or, plecînd de la Fortinbras-copil, Karl Kerenyi ar spune că aici e vorba despre „singurătatea absolută a orfanului“ într-o lume sălbatică, fără Tată. Hamlet, Ofelia, Laertes, Fortinbras sînt cu toţii orfani, adică neadulţi, fii ai Văduvei.

Ieşim din teatru după miezul nopţii. Meşterul poartă, îndesată pe cap, o şapcă din stofă plină, groasă, cu clapele lăsate peste urechi, fapt ce-l face să semene cu Erasm al tînărului Hans Holbein.

 

27 martie 2001

Prima repetiţie şi prima furie a lui Meister Mugur.

 

19 aprilie 2001

Abia astăzi, spre amiază, s-a definitivat complet distribuţia.

Lui Meister Mugur îi place „frenezia mimetică“ a lui Hamlet din interpretarea lui René Girard. Adaug că frenezia aceasta seamănă cu teatralitatea spontană, nevrotică, normal-anormală, despre care vorbesc psihanaliştii şi cu care sînt, de altfel, dotaţi teatraliştii.

Ajung, frînt, pe la 5, acasă. Abia intru şi sună telefonul. Gîfîind, Roxana şopteşte: „Veniţi imediat, Maestrul e furios, ameninţă că pleacă“. Mă reîntorc în teatru. Deschid uşa biroului: la măsuţa rotundă din colţ, Meşterul stă foarte calm şi mă priveşte cordial. Mi-e limpede: Meşterul e ca artiştii lui Hoffmann, care fac salturi bruşte de la cordialitate la furie, şi invers.

 

16 mai 2001

Şnur cu toată partea întîi. La scena cu actorii, Leoveanu poartă o perucă lungă, cu coadă. Din stal, Lia Manţoc strigă furioasă: „Parcă ar fi de pe Planeta Maimuţelor!“ şi trage o înjurătură groaznică. Meister Mugur, contrariat, se îneacă de enervare, şuierînd: „Urît, teatrul!“, apoi, trăgîndu-şi răsuflarea, reia verdictul în mod complet articulat: „Teatrul e urît!“ şi, ca să nu se lase nici el mai prejos, trage şi el aceeaşi groaznică înjurătură. Peruca asta, însă, dispare pentru totdeauna din spectacol.

Marta mă întreabă cum e spectacolul. „Urît, e un spectacol al morţii“, îi răspund şi mă gîndesc la Rilke şi la felul în care Meister Mugur îşi naşte moartea ce creşte în el pe scenă. Moartea lui care strigă, pe scenă numai, prin actori.

 

17 mai 2001

Surpriză: vine în teatru Ion Caramitru, care întreabă imediat de Hamlet. Vrea neapărat să vadă o repetiţie. Deschid uşa sălii „Caragiale“, iar Caramitru înaintează, făcîndu-şi o intrare de efect: „Sînt umbra lui Hamlet“.

 

19 mai 2001

Se repetă, toată după-amiaza, pînă seara, numai scena groparilor. „Profitaţi de ocazie, le spune Meister Mugur actorilor, altă dată n-o să mai putem s-o repetăm“. Intră Ofelia-moartă, purtată de subţiori de soldaţii-studenţi. Meister Mugur intervine nemulţumit: „Nu e bine! Pe un mort îl atingi uşor, delicat…“ şi se ridică cu greu şi urcă pe scenă ca să le arate cum se face gestul.

 

19 iunie 2001

Afară e furtună. Plouă difuz, pe scenă, drept în mormîntul Ofeliei.

 

20 iunie 2001

Tocmai s-a terminat repetiţia generală. La cabine, Duhul lui Hamlet îmi spune că el nu-şi scoate masca la aplauze, căci vrea să rămînă, pentru public, un mister. Mă uit chiorîş la el: l-o fi citit pe Wilhelm Meister?

 

22 iunie 2001

Ziua avanpremierei, ora 11³⁰. Vlad Mugur abia se aşază în fotoliu că spune: „Dacă pot, am să vin la toamnă, la premieră“. Şi adaugă imediat: „Poate vin mai tîrziu“. Nimeni nu încearcă să afle ce vrea să zică acest „mai tîrziu“.

Noaptea, după avanpremieră. Fără nimic livresc, spectacolul a ţîşnit din inconştientul creator al lui Meister Mugur.

Înşelînd în mijlocul părţii întîi printr-un anume pitoresc, surprinde apoi prin metamorfoza lui gradată dintr-un spectacol estetic într-unul trans-estetic: finalul în canon Hamlet-Claudius al părţii întîi; scîndura scenei semănată cu cruci de către gropari; Ofelia moartă purtîndu-şi moartea pe picioare – fantasmă scenică a lui Vlad Mugur însuşi! – şi îndoindu-se abrupt în faţă şi în spate precum „trestia“ lui Pascal; priveghiul-duel; în fine, Orfanul fragil şi derizoriu din deznodămîntul nestrăjuit de vreun Tată.