Ana-Stanca Tabarasi-Hoffmann, Două tinere autoare germane din familii originare în România

Transformarea mediilor de comunicare şi problematizarea marilor naraţiuni naţionale au dus, în ultimele două decenii, la apariţia unei literaturi transnaţionale, cu autori aparţinând mai multor spaţii lingvistice şi culturale. Nepercepând naţiunile esenţialist, ca pe nişte entităţi omogene şi impermeabile, aceştia sunt preocupaţi de tematica exilului şi a emigrării, de multilingvism şi de transformările identităţilor hibride în contextul segregărilor istorice. Printre cei mai cunoscuţi autori tineri care scriu în limba germană din perspectivă transnaţională se numără Olga Grjasnova, Abbas Khider, Katja Petrowskaja şi Saša Stanišić. Mai complicat, dar şi mai interesant, e cazul celor proveniţi din minoritatea germană din România. Dacă, în privinţa autorilor saşi şi şvabi emigraţi la maturitate, după debut, conceptul tradiţional de rumäniendeutsche Literatur s-a păstrat, avem între timp de a face cu o generaţie care a emigrat la o vârstă timpurie, crescând în Germania, dar care scrie despre căutarea propriilor rădăcini din Transilvania şi Banat, pornind de la mărturiile familiei. Este şi cazul autoarelor Iris Wolff, n. 1977 la Sibiu şi emigrată în 1985, care trăieşte la Freiburg, şi Sigrid Katharina Eismann, n. în 1964 la Timişoara şi emigrată în 1981, care trăieşte în landul Hessen.

Iris Wolff a debutat în 2012 şi se află deja la a cincea carte, fiind multiplu premiată. Romanele ei au figurat pe lista de bestsellers a revistei Der Spiegel şi au fost traduse în mai multe limbi. Penultimele două, So tun, als ob es regnet (Să te faci că plouă, 2012) şi Die Unschärfe der Welt (Lumea estompată, 2020) au apărut, de altfel, între timp şi în limba română, în traducerea Andreei Odoviciuc, la editura Lebăda Neagră. Cel mai recent, Lichtungen (Luminişuri, Klett-Cotta Verlag, Stuttgart, 2024, 256 p., nominalizat la Premiul German pentru Carte şi distins cu Premiul Uwe Johnson), e o poveste despre legătura profundă şi maturizarea unei perechi de prieteni, apoi îndrăgostiţi, Lev şi Kato, dintr-un sat maramureşean. Istoria lor e povestită într-o cronologie inversă, începând cu capitolul nouă şi terminând cu capitolul unu (iar apoi merită să reciteşti începutul, spre a descoperi unele detalii neaşteptate). Căutarea identităţii în comunism şi după 1989 merge pentru cei doi în direcţii opuse. Kato pleacă din ţară, devenind pictoriţă stradală, şi cutreieră întreaga Europă, Lev scrutează mai mult propriul trecut şi întâmplările traumatice (săpăturile într-un tunel imund în vremea armatei, fuga din ţară a bunicului matern, primejdiile muncii de tăietor de lemne, moartea unei femei care îi plăcuse şi paralizia de natură psihosomatică declanşată de aceasta).

Pornind de la revederea celor doi, la Zürich (după ce fata îi trimite, la cinci ani după plecare, o vedere cu întrebarea: „Când vii?“), şi decizia de a se întoarce împreună, firul apropierilor şi îndepărtărilor e depănat înapoi, cu deosebită fineţe, comparabilă cu delicateţea contururilor lui Vermeer (despre care vorbeşte Kato) sau ale lui Turner (pomenit de Iris Wolff într-un interviu). Totul e mereu sub semnul întrebării, ca în mottoul primului capitol: „Sas pe thai nas pe“ („A fost şi n-a fost“), dintr-un basm rom. Lumea celor doi se vădeşte multiculturală, la fel cum mottourile capitolelor sunt, pe rând, în romani, poloneză, engleză, română, ruteană, maghiară, dialectul săsesc şi ebraică. Mama lui Lev e săsoaică, tatăl român, iar bunicul Ferry, care fusese pe rând austro-ungar, român, ungur, german şi austriac, trage o concluzie caracteristică: „apartenenţa nu e, poate, decât o decizie“. Şi: „dacă ai plecat, eşti mereu călător“. Printre personajele memorabile se numără Camil, falsificatorul actelor de identitate, şi Imre, şeful tăietorilor de lemne, care îi salvează viaţa lui Lev, atotştiutoarea bunică, şi delicata soră Bredica, domnii şi doamnele care mergeau la băi la Tuşnad, dar şi singurii saşi rămaşi într-unul din satele ardeleneşti pe care le cutreieră, disperat, Lev. Plecarea lui Kato îl face pe Lev să înţeleagă părăsirea generală din satele unde locuiseră germani, dar şi complexitatea punctelor de vedere legate de emigrare sau rămânere.

Titlul romanului aminteşte de termenul heideggerian Lichtung, luminişul caracterizat ca spaţiu interior al deschiderii, în care fiinţa şi tot ce fiinţează apar din ascunziş. E vorba aşadar de momentele înţelegerii de sine a omului. În contextul romanului, acestea sunt mai ales clipele despărţirii sau ale pierderilor, când „experienţa înceta şi începea amintirea“. „Amintirile erau risipite în timp ca nişte luminişuri. Le întâlneai doar întâmplător şi nu ştiai niciodată ce găseşti în ele.“ Astfel de luminişuri sunt experienţele conturate în episoadele romanului.

La polul opus faţă de romanul lui Iris Wolff se situează, din punct de vedere stilistic, Mein innerer Schwarzwald (Pădurea Neagră din mine, Danube books, Ulm, 2025, 162 p.) de Sigrid Katharina Eismann. Romanul ei de debut, Das Paprikaraumschiff (Nava spaţială din ardei, 2020), precum şi două volume de versuri porneau de la transformările identităţii emigranţilor, dar şi ale Banatului de azi faţă de cel al copilăriei. Acum se întoarce mai departe în timp, reconstituind drama unui grup de germani din Banat al căror nume, die Hotzen, nici măcar nu are echivalent românesc, atât de puţin e cunoscută această „minoritate într-o minoritate“, cu un destin diferit de al şvabilor (colonişti de bunăvoie). E vorba de câteva familii de răsculaţi din partea de sud a Pădurii Negre, Hotzenwald, deportaţi în vremea Mariei Tereza. Ţăranii, care colectau şi prelucrau salpetru (necesar pe atunci pentru praful de puşcă), protestaseră fiindcă, în urma unor schimbări de jurisdicţie, mânăstirea St. Blasien, din apropiere, nu le mai recunoştea eliberarea din iobăgie. Plângerile la Curte, pe baza unor garanţii acordate cu secole în urmă, au rămas fără succes, conducătorul lor, Johann (Hans) Albiez, nefiind primit de împărăteasă.

Revolta salpetrierilor organizaţi democratic, care au refuzat să se supună mânăstirii, a fost curmată prin arestarea lor, cu tot cu neveste şi copii, în plină noapte, şi ducerea lor la Viena, în condiţii groaznice, fără să poată lua nimic cu ei. Unii au murit pe drum sau în închisoarea vieneză, iar alţii în timpul deportării în Banat, pe nişte corăbii numite „cutiile de la Ulm“. Celor o sută zece deportaţi din Pădurea Neagră li s-au adăugat încă nouăzeci de deţinuţi din închisorile Vienei, mai ales femei. Dar nici ajunşi la destinaţie nu le-a mers mai bine, obligaţi fiind să locuiască departe de şvabi şi să muncească din greu la desecarea unor mlaştini. Protestele se pedepseau cu muncă silnică la reconstrucţia zidurilor Timişoarei. Familiile au fost împărţite în localităţile Beschenova (Dudeştii Noi), Recaş şi Freidorf (azi, cartier timişorean).

Romanul urmăreşte îndeosebi destinul unei familii, Jehle, până într-a noua generaţie, în care se petrece migraţia în Germania, apoi revizitarea Timişoarei pentru redescoperirea rădăcinilor. Hannes şi Malvina, cu copiii lor Johanna şi Pederle, trăiesc grozăviile deportării în Banat; lor li se alătură vieneza Gelsine, o fată arestată abuziv de poliţia de moravuri imperială. Perspectiva emoţionantă a Malvinei (smulsă de lângă o bătrână cu puteri magice, care ajutase familia în Pădurea Neagră) e completată de istorisirile urmaşilor din anii 1970, pe baza unei condici de familie, şi de cercetările strănepoatei Katharina din anii 2020. Alte căutări le întreprinde Marie, urmaşa Gelsinei, prilej de a reconstitui pasiunea pentru croitorie şi stofe, de-a lungul mai multor generaţii. Multietnicitatea bănăţeană, dar şi xenofobia revin mereu ca teme, în ciuda transformărilor oraşului. Iar în familia Jehle, tradiţia protestului se păstrează; „dublu revoluţionari“, decid să îi trimită lui Ceauşescu o scrisoare contra ideii de a cere bani pentru dreptul germanilor de a emigra din România. După varii peripeţii, fetiţa lor o înmânează unui securist din garda dictatorului, cu o lipsă de efect precum cea a petiţiilor strămoşeşti către împărăteasă. Chiar şi scrierea romanului (care cuprinde inclusiv poeme) e înfăţişată ca o perpetuare a jalbei salpetrierilor, după îndemnul bunicii Omitzi: „Scrie totul, povesteşte mai departe nedreptatea“.

Însă stilul sacadat (probabil ales pentru dramatism), cu fraze preponderent scurte dar foarte metaforice, devine de la un punct încolo obositor; la fel şi prea amplele pasaje în dialectul alemanic sau, pe alocuri, cel vienez şi şvăbesc. În materie de colorit lingvistic, less would be more, mai ales că nu există vreo intenţie de a reconstitui limbajul istoric, fiindcă deportaţilor de secol XVIII li se atribuie şi expresii anacronice. De altfel, e vorba, în mod programatic, de cu totul altceva decât un roman istoric, cheia constituind-o un citat din Walter Benjamin: „Articularea istorică a trecutului nu înseamnă să îl cunoşti cum a fost de fapt. Înseamnă să te înstăpâneşti asupra unei amintiri aşa cum străfulgeră ea în clipa primejdiei.“

Acest mod de raportare la istorie, la „patria punct de fractură“ creează o punte de legătură între Iris Wolff şi Sigrid Katharina Eismann. Ambele autoare regândesc percepţia identităţii într-un spaţiu situat dincolo de definiţiile naţionale, în care amintirile de familie, libertatea, iubirea, şi limbajul joacă un rol mai important decât constrângerile politice istorice, iar cunoaşterea de sine se revelează prin străfulgerări şi „luminişuri“.