Vasile V. Filip, Ion D. Sîrbu – „Un zugrav“ al chipului nostru etnic

Am citit cele două volume ale Jurnalului unui jurnalist fără jurnal, de Ion D. Sîrbu (Iaşi, Polirom, 2025), în minte cu imaginea zâmbetului – amar, nonaparent, concentrat şi un pic îngrijorat – din celebrul autoportret al lui Luchian. Un zâmbet subminat de o boală ascunsă, ce trebuie învinsă prin creaţie. Fie ea, această creaţie, chiar şi spectacol (de idei) „desfăşurat în faţa unei săli goale“, cum a formulat fericit Al. Ştefănescu; cu „entuziasmul deznădăjduit“ al celui ce nu mai are nimic de ascuns, nimic de pierdut, nimic de câştigat. Omul mărturisea că a „trăit ratat, o epocă ratată, într-o ţară hiperratată“; că a pierdut clasa muncitoare, că a pierdut mediul minier („naţionalizat“, ca topos literar), „Ardealul-mumă“, cariera universitară, Bucureştiul ca mediu intelectual, încât „a trebuit să caut alt cer, alt peisaj, altă patrie sentimentală şi politică“ (II, 264-265).

Jurnalul… (dar şi teatrul şi proza) lui Ion D. Sîrbu se naşte din această căutare. Urmând – somnambulic, parcă – „linia“ trasată ritualic de bunica paternă, cea din neam de moţi din zona Brad, care îşi ridicase nepotul abia născut în sus, de trei ori, strigând: „Puia Gaia!“; invocaţie deja obscură, al cărei sens (acela de Fiu al Pământului) scriitorul îl va recupera prin traseul propriei vieţi, de 70 de ani, de-a lungul căreia materia se decantează chinuit în Athanorul spiritului. La nivelul ierbii, viaţa sa pare asemeni goanei desperate a unei veveriţe într-o roată pe care ea însăşi o învârtea, scenă pe care scriitorul mărturiseşte că a văzut-o într-un talcioc clujean, prin 1947, şi pe care n-o va putea uita prin absurdul ei metaforic, ce-i apare ca o oglindă a propriei vieţi: „mă simt murind în cercul nebuniei soartei mele, fără să ştiu cui am folosit, sperând, până în clipa morţii, că, totuşi, am mers înainte şi în sus, chiar dacă am stat pe loc“ (II, 416).

S-a născut în 1919, în colonia minieră Petrila, dintr-un tată miner (sindicalist, simpatizant al valorilor socialismului incipient, cu doza de naivitate a mediului şi a copilăriei respectivei ideologii) şi o mamă germano-cehă (cu soţul dispărut în primul război, care va reapărea inoportun, încurcând şi el iţele vieţii lui „Gary“, născut între timp), cu doar vreo trei clase primare, dar cu o fabuloasă inteligenţă naturală (vorbitoare de trei limbi – germana, ceha, sârba –, în momentul descinderii ei la Petrila, unde îşi va însuşi încă două, româna şi maghiara). Părinţii îi vor da cele două repere fundamentale ale vieţii, conceptualizate ulterior ca Patria („suma valorilor în care m-am născut, trăit, luptat“) şi Matria („tot ce a fost frumuseţe, stil, lumină şi adevăr“ – al inimii, n.n.). Sau, mai explicit: „Tatăl meu mi-a dat şira spinării, Mama, darul de a povesti şi glumi. Amândoi, dragostea de lume şi oameni“ (I, 367).

Viaţa lui Ion D. Sîrbu, oglindită în Jurnal…, are o primă şi mai vizibilă componentă politică (volumul II chiar se subintitulează Roman politic), în sensul accederii treptate a tânărului (comunist ilegalist, încă din 1940), pe poarta lucidităţii şi a pregătirii filosofice, spre conştiinţa (hegeliană) a înstrăinării Ideii de sine în procesul transformării ei în ideologie („orice filosofie, aplicată în practică, devine o utopie stupidă“ – I, 204), apoi în acela de substituire a valorilor-scop cu valorile-mijloc, până la instituirea în lume a „gratiilor“, care-l transformă pe om în prizonier, indiferent de care parte a lor se află. Este conştiinţa care – asumată fără rest – l-a transformat pe Ion D. Sîrbu în perdant perpetuu, pe plan social-politic, în deţinut politic şi marginalizat social (fără drept de semnătură, cu domiciliu forţat la Craiova-„Isarlîk“ etc.) Este ipostaza intrată de timpuriu în folclorul politic underground, de unde o va fi cules Marin Preda, ca model al Celui mai iubit… personaj al său, Victor Petrini: „viaţa mea de mult a devenit subiect de literatură […] Îmi pare rău că nu eu mi-am scris viaţa mea […] povestit, acest lucru, a fost prins din vânt de marele Marin Preda, care a compus un personaj care nu este altcineva decât sunt eu. În Cel mai iubit dintre pământeni personajul se cheamă Petrini. Nu e Petrila, e Petrini, bineînţeles“ (II, 439).

Dar Jurnalul… poate fi citit şi ca o accedere treptată la o conştiinţă etnică integrată, superioară celei imanente, „naturale“, limitative şi periculoase („Etnicitatea, de cele mai multe ori, nu e decât un banditism, armat, în mic“). M-a „furat“ această lectură, poate pe linia specializării în etnologie, dar mai ales pentru că, înţeleasă doar ca imanenţă, etnicitatea este un concept ameninţat, o dimensiune ameninţată. Ca şi Nicolae Steinhardt (dar într-un mod mai puţin spectaculos), Ion D. Sîrbu nu s-a „născut“, ci a devenit român. Ceea ce i-a conferit o perspectivă în acelaşi timp mai lucidă şi mai profund iubitoare asupra poporului căruia i s-a integrat. Copil, a crescut în mediu multilingv, vorbind în funcţie de partenerii de joacă: „Nu ştiam că sunt român, nu ştiam că sunt ortodox, nu ştiam în ce limbă mă jucam, fiindcă ştiam şi limba română, şi limba maghiară, şi limba germană, şi chiar cehă, depinde cu cine mă jucam pe uliţă. Toate acestea formau o singură limbă şi, când am ajuns la grădiniţă, am început să cânt româneşte, să recit româneşte.“ (II, 437). Întrebat de un preot, care-i despărţea pe copii pe căprării confesionale, „Bă, tu ce eşti?“, îi răspunde îngereşte: „Eu sunt copil!“. De citit, va învăţa mai întâi (înainte de şcoală) în ungureşte, furând peste umărul vecinei care le citea suratelor, la un fel de şezătoare, dintr-o carte ungurească de poveşti. Este şi limba principalelor lecturi adolescentine, totdeauna „furate“, împrumutate (pentru că nu a crescut într-o casă în care să existe cărţi).

Lucian Blaga, mentorul său de mai târziu (şi unul dintre reperele constante ale devenirii sale), atenţiona, mai în glumă, mai în serios: „Aveţi grijă de Gary, el e orfan de limba maternă!“ Acea limbă va deveni însă „Casa fiinţei“ sale. Şi se va recunoaşte mai ales în devenirea întru ea, în chipul pe care această limbă i-l dă. „Dacă am ceva bun în mine, acest talant îngropat şi dezgropat de atâtea ori, e dorul Patriei mele spirituale, al limbii şi al orizontului tragic în care mi-a fost dat să sper fără speranţă şi să lupt fără nicio minimă şansă“ (II, 459). Dar a miza nu atât pe ceea ce eşti, cât pe ceea ce alegi (şi lupţi) să fii (pierzând şi conştientizând ceea ce ai pierdut) este valabil şi la nivel etnic: „Noi suntem azi ceea ce suntem fiindcă am avut un pământ al nostru (pe care l-am pierdut), un popor al nostru (devenit simplă «populaţie») şi o Limbă (subl. aut.). Care e şi ea în curs de criză […] Dar am avut un Eminescu, Brâncuşi, Blaga, Arghezi, Călinescu, Lovinescu, Iorga, Ionescu, Eliade etc. Ei ne apără acum hotarele spirituale, ultimele noastre hotare“ (II, 10).

Nu o dată, Ion D. Sîrbu ajunge la paradoxala idee eminesciană, cum că nu noi suntem stăpânii Limbii, ci Limba e stăpâna noastră; ea e matricea nu doar în care ne turnăm expresia, ci aceea în care ne este turnată fiinţa: „Limba mă ajută să scriu, eu încep fraza, ea o rotunjeşte şi o sfârşeşte […] Cine trădează, de pildă, adevărurile poporului acestei limbi, pierde graţia ei, limba îşi retrage investiţia.“ Ar fi cazul unor Păunescu, Beniuc, Everac, Andriţoiu şi a atâtor altor mari talente individuale, „cărora, din cauza unor greşeli de ortografie morală, limba-mumă le-a retras încrederea şi capitalul“ (I, 363). Căci talentul însuşi trebuie redefinit ca „summa ce rezultă din cultură, caracter şi curaj“ (II, 320). Chiar Cioran – judecat aspru, prin comparaţie cu Blaga – poate să încânte până la un punct, ca „excelent cioplitor de pietre […], funambul bufon al morţii“, dar „nu va ridica niciodată o Catedrală. Nici măcar o casă a sa“ (I, 360). Pentru că „nu el şi-a părăsit limba: aceasta l-a părăsit, când l-a mirosit la caracter. A scuipa peste ţara şi limba ta înseamnă a scuipa în sus spre cerul tău: mai devreme sau mai târziu, scuipatul se întoarce spre faţa ta, din înălţime“ (I, 432).

Dar tot ca la Eminescu, românismul nu exclude critica, satira, chiar caricaturizarea violentă a unor trăsături, mai cu seamă regionale, ceea ce nu înseamnă deloc distanţare cinică, ci „o formă de autoflagelare“ (Alex Ştefănescu), din care iubirea răzbate mai pătimaş. Nu-i place „daltonismul axiologic“ al românilor, raritatea caracterelor, „adică personalităţi libere, capabile să trăiască şi să moară pentru adevărul şi binele în care cred“ (II, 27), „ţigănia şi ţiganizarea României“, fenomen pe care îl consideră parte a unui plan malefic de demolare a „religiei, satului, tradiţiilor şi valorilor spirituale“ (II, 376); nu-i place „victoria stilului oltenesc în politică, morală, literatură, istorie“, prin care înţelege „spiritul descurcăreţ, inteligenţele iuţi şi şmechere, frica de stăpâni, şefi şi stăpânire, pohta de titluri şi funcţii“ (II, 391). Înţelege că „noi, conform unei lungi tradiţii de robie şi exploatare, considerăm orice stăpânire ca fiind un inamic. Criticăm, bârfim, ne prefacem că credem, ne prefacem că muncim etc. Aplaudăm exagerat, cântăm tare şi fals“, astfel încât „am dat Istoriei şi Europei dictatura cea mai ridicolă şi mai paranoică“ (I, 506). Din punctul acesta de vedere, Capitala ar fi încetat să mai lumineze: „ea întunecă şi dezorganizează“ (II, 283; de menţionat, în acest context, că Ion D. Sîrbu a murit în 1989). Chiar poporul (dar Sîrbu vorbeşte mai degrabă de „populaţie“) acestei ţări ar etala o anume stratificare: în români, moromeţi şi… ciocoi. Primii ar fi cei ce „rabdă, muncesc şi înjură“; moromeţii (cu scuze, faţă de Preda) ar fi tot mai numeroşii „şmecheri şi lichele“; iar ciocoii ar fi „fanarioţii de tip nou, parveniţii prin politică […], capabili de orice mârşăvie“ (II, 222). Sigur că aceste categorii sunt în primul rând morale, dar stratificarea verticală nu exclude şi o anume polarizare orizontală, geografică: „Numai Transilvania mea […] a aparţinut (organic, moral, spiritual) de ceea ce astăzi începe a se contura drept Europa de Mijloc […]. Vechiul Regat, după ce şi-a pierdut foarte uşor şi foarte repede smalţul bonjurist, a rămas tributar, ingenios şi inteligent, spiritului bizantin, fanariot, balcanic“ (II, 210).

Nedezminţit dialectician, diaristul nu rămâne la faza umorilor negre, ci recunoaşte că „licheismul vine la pachet cu o serioasă doză de inteligenţă practică, semidocţia – cu o întreagă recuzită de teatru, iar succesivele ocupaţii şi înrobiri ne vindecă de utopii“; încât „noi, românii, trecem prin ideologii, religii şi convingeri ferme ca raţa prin apă. La noi, nimeni nu a crezut definitiv nimic, nici la 23 August şi nici azi“ (II, 211). Iar vechiul Regat, dacă din punctul de vedere al civilizaţiei şi moralei publice „era cu mult în urma Banatului şi Ardealului“, avea în schimb „o limbă literară cultă, un învăţământ şi o intelectualitate pe care noi nu le aveam“. (E un „noi“ pus acum pe seama unui bătrân cărturar transilvan, care vorbeşte despre „sacrificiile de conştiinţă“ pe care această provincie a trebuit să le facă pentru a accepta Marea Unire – II, 283).

Sunt lucruri ce nu s-au mai spus, la noi, cel puţin de la C. Rădulescu Motru şi D.D. Roşca încoace, ultimul fiind chiar citat, cu o observaţie acidă (ce-i drept, orală): „Cioran nu are dreptate; noi, românii, suntem un popor sandwich: salam de Sibiu (sau Blaj) între ţigani şi evrei, care ne încadrează etnic. Din cauza ţiganilor nu putem avea complexe de inferioritate, din cauza evreilor nu putem avea, nu avem voie să avem complexe de superioritate. Dar suntem la mijloc şi alcătuim esenţa echilibratorie între tot felul de extreme“ (I, 385). Trebuie să înţelegem că „etichetele“ nu sunt atât etnice, cât concepte moral-filosofice; căci, de exemplu: „Evreimea nu e numai o naţiune, o rasă, o religie, ci un fel de a fi tragic ce aparţine tuturor popoarelor nefericite“ (ibidem). Şi tuturor oamenilor nefericiţi, s-ar putea adăuga. Nefericiţi şi lucizi. Şi, până la urmă, fericiţi în nefericirea lor, cum se consideră Ion D. Sîrbu.

Dar, din ciocnirile cu lumea şi cu sine (tot mai interiorizate, spre finalul vieţii) ale unor asemenea spirite, scapără – epurate în lumină de fulger – unele valori cardinale, care ne-ar fi putut coagula ca „popor“, multe dintre ele compromise prin supralicitare şi abordare superficială. Merită enumerate măcar câteva, în scăpărarea lor aproape aforistică:

„Mă tot pregătesc pentru o gravă şi amplă reîntâlnire cu poezia noastră populară; exact precum mă îndemn nopţile la o recitire a trilogiilor blagiene“ (I, 452). Pentru că: „Cel mai curat adevăr e ascuns în muzică şi poezie; cel mai dur, mai barbar şi mai periculos – în ştiinţă şi ideologie“. De aceea „Matematica, Fizica şi Politica nu pot alcătui o educaţie, exact aşa cum un cuţit, o furculiţă şi o lingură nu pot alcătui un prânz“ (II, 324). Iar „Dacă nu revenim la liceul de cultură generală, pierim; fără un pic de franceză şi latină, viitoarea limbă românească va fi o simplă cioară vopsită cu neologisme“ (II, 331). Sau, mai larg: „Ar fi trebuit să creştem organic, dinlăutrul nostru. Cred că schema de bază, arhetipal-seminală, a fiinţei noastre se găsea undeva în duhul vechiului sat valah. Care sat, murind cu zile, ne-a lăsat de izbelişte, la mijloc de drum, între preistorie şi electronică. Nu avem un pattern, creştem şi descreştem aiurea, după legi haotice, stejari în ghivece, lupi în seminare marxiste, ingineri în căutare de petrol şi oţel şi negăsind decât cimitire de folclor şi limbă“ (I, 335). Or, „Dacă ar fi să-mi aleg un pattern poetic şi moral […] aş recurge la plante: iarbă, tufă, copac. Frunză, floare, fruct, sămânţă“ (II, 122). Este şi atitudinea „anistorică“ a lui Blaga, care credea că „nu trebuia să ieşim din pădure. Pentru noi, civilizaţia nu e obişnuită etapă de evoluţie, ci o metamorfoză dureroasă şi cumplit de riscantă“. Iar discipolul Sîrbu va prelungi sentinţa maestrului (precedată, totuşi, de un „poate“), circumscriidu-şi şi în Jurnal…tema romanului său Lupul şi Catedrala: „Ca melcul lui Barbu ne-am lăsat amăgiţi şi am coborât prea repede din codru. Ne-a surprins o iarnă stupidă, milenară“ (I, 234).

Acest din urmă pattern – negativ, ratat, şi el – converge cu o a doua poveste simbolică, pe lângă cea a veveriţei de bâlci, care-l urmăreşte întreaga viaţă pe Ion D. Sîrbu: cea a coborârii de pe Feleac, prin iarna ’52, a unui lup tânăr, sănătos şi nu tocmai flămând, în mijlocul Cetăţii, fiind apoi împuşcat pe treptele Catedralei Mitropolitane a Clujului. Ea va alimenta unul dintre cele mai persistente motive-simbol ale gândirii lui Ion D. Sîrbu – obsesia Catedralei – şi va sta la baza romanului său Lupul şi Catedrala.

Jurnalul… va perpetua mai degrabă modelul blagian al Pietre(lor) pentru templul meu (model victorios, în literatura modernă, în care fragmentarismul deconstruieşte supremaţia Cărţii, „învăluind concentric o obsesie“ – cf. Andrei Pleşu). Fragmentele, glossele (subtitlul primului volum) acestui jurnal atipic, noncronologic, recuperează însă un set de valori; care, recunoscute la timp ca atare, ar fi putut (dar mai pot, oare?) forma temelia mult mai adâncă, mult mai stabilă, a devenirii noastre, a visatei Catedrale spirituale a Neamului.

Dar „lupul“ Ion D. Sîrbu va fi şi el o victimă a fascinaţiei acestei Catedrale.