Ştefan Borbély, A murit Hellmut Seiler

Ne avusesem ca fraţii, dar destinul a făcut să ne cunoaştem târziu, venind unul spre altul pe drumuri ocolite. Ne născusem în acelaşi an, proveneam din acelaşi judeţ, el din colţul său nord-estic, de la Rupea, eu de mai jos, de la Făgăraş, apoi Hellmut a făcut liceul la Honterus în Braşov, iar facultatea de germanistică la Sibiu, şi-n cele din urmă ne-am întâlnit ca profesori la Tg. Mureş, în sistemul şcolar preuniversitar, el la Liceul Unirea, eu dincolo de râu, în cartierul Remetea, împărtăşind însă, în orele noastre libere, efervescenţa intelectuală întreţinută de redactorii Vetrei, de Dan Culcer înainte de toţi, dar se strânseseră acolo şi o mulţime de figuri interesante, venind din varii direcţii, cum a fost prozatorul Ioan Radin-Peianov, echinoxist, traducătoarea în română a lui Brillat-Savarin, Doina Paşca-Harsányi (acum în Statele Unite, la o universitate), poetul Teodor Borz, prodigiosul Éltetø József şi, ocazional, inimitabila Angela Marinescu, care formau un soi de boemă controlată, disciplinată, prestigiul lui Hellmut consolidându-se ca bun cunoscător de cultură germană şi engleză, dar şi ca om care funcţiona pe orbita externă a constelaţiei magice iradiate dinspre Aktionsgruppe Banat, apartenenţa excentrică la spiritul timişorean confirmându-se atunci când a apărut antologia lui Ioan Muşlea şi Peter Motzan, Vânt potrivit până la tare (1982), în care figurau şi poezii scrise de Hellmut. Întâmplarea a făcut ca debutul lui editorial să se producă în acelaşi an, cu volumul Die Einsamkeit der Stühle (Singurătatea scaunelor), care propunea o ideologie personală decantată din „poezia obiectelor“ (Dingpoetik; Poetik der Dinge) a filiaţiei Rainer Maria Rilke – Martin Walser, în substraturile căreia Hellmut strecurase şi nu puţine ironii antitotalitare, motiv pentru care a fost luat la ochi de către „organele“ responsabile cu vigilenţa, care şi-au exersat pe el şi pe garsoniera pe care o ocupa o mulţime de aparate aflate în dotare, dosarul de la CNSAS, consultat de Hellmut în 2009, numărând nu mai puţin de 850 de pagini, inclusiv cu poze şi cu înscrisuri pe care el le uitase complet.

Tracasarea s-a sfârşit odată cu excluderea sa din învăţământ şi cu depunerea dosarului de emigrare în – pe atunci – Germania Federală, unde a plecat în 1988 împreună cu soţia lui, târgumureşana Iszlai Éva, artist fotograf, el mărturisindu-mi în repetate rânduri că integrarea n-a fost deloc uşoară, din cauza prejudecăţilor şi inflexibilităţilor locale, suspicioase faţă de nemţii „neautentici“ sosiţi din Est. Descătuşat, însă, de noua atmosferă existenţială pe care o respira (i-a plăcut mereu să trăiască integral, fără resturi), Hellmut s-a pus temeinic pe muncă, devenind unul dintre principalii constructori ai diasporei româneşti de acolo – şi, totodată, un „om punte“ de mare valoare în relaţia cu cei rămaşi acasă, calitate pe care a slujit-o nu numai prin instituirea Premiului „Rolf Bossert“ de la Reşiţa, decernat anual, dar şi printr-o prestigioasă activitate de traducător de poezie românească, marcată prin publicarea antologiilor Gefährliche Serpentinen (Serpentine periculoase) din 1998 şi Schwebebrücken aus Papier (Punţi suspendate de hârtie) din 2021, cărora li se adaugă câteva selecţii de autor: Rodica Draghincescu, Ioan Flora, Emilian Galaicu-Păun, Robert Şerban, Nora Iuga etc. În germană, el a continuat să-şi publice volumele personale, dublând discursul poetic, din ce în ce mai radicalizat sub aspectul memoriei şi al dreptului de a nu uita, cu cel în proză scurtă, volumele Der Haifisch in meinem Kopf (Rechinul din capul meu, 2000) şi Glück hat viele Namen (Norocul are mai multe nume) propunând, în principal, satire esenţializate, de tip cerebral, construite cu multă substanţă caustică – îndreptate înspre ceilalţi, dar nu de puţine ori şi înspre sine.

Venea des pe acasă, prefera să menţină legăturile cu cei rămaşi aici, decât să le dinamiteze. Îl descopeream din ce în ce mai interiorizat, mai pedant cu sine şi cu ceilalţi, dar preocupat să lase câte o urmă în toate cele trei limbi de cultură de care aparţineau cei la care ţinea în Ardeal. L-am întâlnit ultima oară în data de 16 aprilie 2025, când a susţinut o foarte interesantă conferinţă la Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor (ilustrată cu fotografii realizate de soţia sa) şi a participat, seara, la punerea în circulaţie a unei traduceri maghiare, la centrul de cultură al Bisericii Evanghelice. Proxima vizită n-a mai fost să fie: urma să vină la lansarea volumului bilingv Aufhebung der Schwerkraft/ Suspendarea gravitaţiei, scos de Editura Junimea, dar Profesorul Ion Pop s-a văzut în situaţia de a prezenta cartea de unul singur, într-o acoladă cernit-melancolică, întrucât Hellmut, luat pe nepregătite, a fost chemat altundeva, de unde probabil nu se va mai întoarce. RIP