Vladimir Tismăneanu, Irepresibilul puls al ideilor

Să te naşti şi să creşti într-un regim totalitar este o condiţionare „obiectivă“. Aşa s-a făcut să fie. Ceva, cum se spune, independent de voinţa ta. Dar ideile pulsează, negativitatea ţâşneşte prin căutări spontane în pofida interdicţiilor şi inhibiţiilor. Subiectivitatea găseşte cărările dezrobirii mentale. Ne sustragem, cât putem, canoanelor oficiale. Alegem ce gândim, ce citim, ce scriem. Nu suntem cu toţii eroi, dar nici lichele. Eram student în anul I la sociologie. Citeam din şi vorbeam despre Aron, Bourdieu, Camus, Unamuno, Simmel, Caillois, Max Weber, Simone Weil, Nietzsche, Berdiaev, tânărul Lukács, Pătrăşcanu, Petre Andrei, Petre Pandrea, Che Guevara, Victor Serge, Troţki şi Rosa Luxemburg. Pe Gramsci îl descoperisem în ultima clasă de liceu. În lucrarea scrisă la admitere am avut ca temă Rolul ideologiei în viaţa socială. Am scris despre consens hegemonic versus monopol coercitiv. Despre critica gramsciană a pozitivismului mecanicist al Internaţionalei a II-a, dar şi al lui Buharin din Manualul popular de sociologie. Notă maximă. Am citit în paralel Fenomenologia spiritului şi Manuscrisele economico-filosofice. La BCS accesul la raft în sala periodicelor era încă liber. Citeam Praxis, Telos, L’homme et la société, Les Temps Modernes. Împrumut cărţi de la Alexei (Alică) Florescu. Ediţia franceză a memoriilor Margaretei Buber-Neumann.

Unii se prostituează şi primesc răsplată. Prosperă în sistem. Participă la perpetuarea Marii Minciuni. Alţii nu uită că demnitatea este un drept al omului. Eram adolescent când am citit Condiţia umană de Malraux. M-a marcat răspunsul lui Kyo la întrebarea „Ce este demnitatea?“: „Contrariul umilinţei“.

În Cimitirul Vesel, Săpânţa, iunie 1973. Nu împlinisem încă 22 de ani. Fusesem selectat pentru o călătorie la o conferinţă în RFG în luna septembrie. Urma să plecăm – profesorul Constantin Nicuţă, proaspătul asistent Ion Ungureanu şi cu mine. Lucram, sub îndrumarea lui C. Nicuţă, la teza de licenţă despre Herbert Marcuse. Plec urgent din Maramureş, în tren o aglomeraţie nebună. Ajung la Bucureşti, merg la facultate, îl găsesc pe Nelu Ungureanu. El era asistent, eu student în ultimul an. Teza lui de licenţă fusese despre sociologia elitelor la Vilfredo Pareto. Completăm un vraf de formulare. Trec câteva săptămâni, profesorul Nicuţă ne spune să mergem la Ministerul Învăţământului să ne interesăm de soarta dosarelor noastre de călătorie. Din spatele unei ferestre de ghişeu, un cadrist cască plictisit şi ne spune că ni s-au respins cererile. Nelu întreabă de ce. Funcţionarul îi răspunde flegmatic că lipseau nişte „adeverinţe“. „De unde?“ „De la Aprozar“. După care închide ghişeul…