Marta Petreu, Vlad Mugur, extrem-contemporanul nostru

25 de ani de la moarte,

25 de ani de la premiera spectacolului-testament Hamlet

• Vlad Mugur, în ziua avanpremierei, 22 iunie 2001. (Foto: Marta Petreu)

Cînd publicul intră, sala e luminată. Scena şi ea luminată. În sală sînt actori, iar pe scenă sînt de asemenea actori cu coli de hîrtie în mînă. Scena e un şantier cu schele, unelte zidăreşti, var etc. Actorii se amestecă cu publicul, ţinîndu-şi paginile cu rolul la vedere. Primele replici se spun ca la o repetiţie, căci actorii se uită pe roluri. Cortina, care ar trebui să despartă simbolic lumea de scenă, e suprimată. Aşa începe Hamlet-ul lui Vlad Mugur: cu amăgirea că ar fi o repetiţie, adică un etern şantier regizoral într-o scenă ce e, la rîndul ei, un şantier plin de unelte şi var. Căci, nu-i aşa?, lumea întreagă e o scenă iar actorii sîntem noi.

Întregul spectacol al lui Vlad Mugur este scos de sub zodia – convenţională – a nobleţei răsuflate cu care ne-au obişnuit atîtea montări, de aici şi de aiurea. Hamlet-ul lui Vlad Mugur e un mare spectacol al morţii: al morţii urîte, murdare, umede, fără sens. Nu degeaba Duhul chiar iese, fumegînd şi cu veşmintele murdare, din mormînt, iar din el curge, la fiecare geamăt, un lichid albicios, care îi maculează şi mai tare veşmintele. „Să vină ce n-a fost nicicînd!/ Să vină un om din mormînt“, versul teribil al lui Celan mi-a venit instantaneu în minte uitîndu-mă la Duhul nevorbitor, dar nu mut – el nu vorbeşte, el doar scoate un vaiet din gîtlej, vaiet pe care singur fiul i-l înţelege şi „traduce“ –, care se mişcă, împrăştiindu-şi scursorile morţii, pe scenă.

Spectacolul lui Vlad Mugur ne pune în faţa unui decupaj regizoral de o economicitate maximă. Şi perfectă. Totul durează doar două ore şi patruzeci şi cinci de minute, rămînînd perfect de înţeles pentru orice spectator, chiar şi pentru acela care n-a citit piesa şi n-a mai văzut-o niciodată jucată. Ceea ce este o performanţă în sine.

Viziunea din care iese acest spectacol este una organică, personală, de o reală originalitate. Hamlet-ul lui Vlad Mugur e, aşa cum spuneam mai înainte, un mare spectacol al morţii şi, totodată, o problematizare – cu mijloace pur scenice – a condiţiei şi naturii artei. E un spectacol al morţii nu numai pentru că toţi mor – asta e, la urma urmelor, „meritul“ lui Shakespeare – ci pentru că Vlad Mugur pune spectatorul în faţa morţii urîte. Duhul care iese fumegînd şi murdar din mormînt, împrăştiindu-şi pe scenă lichidul putrefacţiei, e, s-o recunoaştem, de un realism izbitor: nu te poţi opri să nu te gîndeşti că, la două luni după moarte, un cadavru – inclusiv cel propriu – zemuieşte. Apoi, după secvenţa teatrului în teatru, Hamlet şi Duhul-cadavru dansează pe scenă un „dans al morţii“, de fapt, un fel de „bătută“, executată în ritmul îndrăcit al loviturilor de ciomege pe lemnul scenei. Moartea – ne spune Vlad Mugur – e un fapt urît şi murdar, chiar dacă e inevitabil. Şi nici viaţa nu e chiar frumoasă.

În al doilea rînd, spectacolul este o meditaţie asupra artei şi condiţiei ei. Dacă spectacolul începe ca o repetiţie, ca un şantier regizoral într-o Danemarcă-şantier de construcţii, şi se transformă în reprezentaţie propriu-zisă pe nesimţite, în schimb, teatrul în teatru, adică reprezentaţia Cursa de şoareci a actorilor, e montat cu absolută seriozitate, actorii recitîndu-şi rolurile neşarjat, cu gravitate şi sentiment; şi sînt puşi nu să joace, ci să trăiască. Căci arta, ne spune Vlad Mugur, trebuie să cuprindă, să conţină şi să salveze ceea ce este bun şi autentic, ceea ce este uman şi înalt din viaţă.

O surpriză a spectacolului a fost pulverizarea celebrului monolog hamletian „a fi sau a nu fi“ într-un coral pe care îl spun şi i-l spun lui Hamlet actorii şi curtenii, pe un ton firesc, de conversaţie menită să-l consoleze pentru dilemele sale existenţiale. Marea meditaţie hamletiană asupra morţii şi vieţii se transformă, prin acest artificiu regizoral, într-o problemă a tuturor, căpătînd un aer de înţelepciune anonimă şi comună: „asta e, nu ştim ce e cu moartea şi cu viaţa de apoi, asta e, toţi ne temem şi toţi ne întrebăm, consolează-te că sîntem toţi în faţa aceleiaşi spaime, a aceleiaşi probleme“, pare a spune secvenţa în care actorii şi curtenii se rotesc în jurul prinţului şi îi spun – uneori de pe paginile de rol, semn că e nu doar o învăţătură comună, ci una tezaurizată în scris, în artă –, într-o polifonie consolatoare, frînturi din ceea ce la Shakespeare e marele monolog „a fi sau a nu fi“.

Spectacolul lui Vlad Mugur este unul extrem-contemporan. Viziunea regizorală, scenografia, costumele, banda sonoră a spectacolului (foarte laconică, de altfel, constînd în sunete de şantier, un cîntecel de flaut şi încă unul-două momente) sînt de azi. Nimic „de epocă“, nimic romantic, nimic de demult şi de nerecunoscut. Nimic solemn. Ca spectator, vezi obiecte familiare şi asişti la trăiri pe care le cunoşti: dragoste, gelozie, ură, invidie, remuşcări, îndoieli, indecizii, spaime, cupiditate.

Urmînd detalii din textul shakespearian care au fost escamotate în montările înălţător-romantice ale piesei, Vlad Mugur face un spectacol în care urîţenia, grotescul, derizoriul predomină. Şi, în mod paradoxal, ajunge la tragic prin aceste mijloace neortodoxe. Neobişnuite, dar, vai, atît de familiare, căci sînt mediul nostru cotidian de viaţă. Un tragic al zilelor noastre, un tragic camuflat în grotescul şi derizoriul vieţii de zi cu zi.

Există, în acest spectacol de mare forţă, multe momente foarte puternice: apariţia Duhului, „dansul morţii“, monologul „a fi sau a nu fi“ transformat în polifonie, duetul Rege-Hamlet (cînd Tatăl nostru rostit de Rege şi intenţiile ucigaşe ale lui Hamlet se suprapun, se amestecă etc.), scena curtării Ofeliei, „Cursa de şoareci“ etc. Este însă şi o scenă în care frumuseţea şi grotescul se îngemănează: scena groparilor: şi, oho, pe scenă chiar e un mormînt, umed, ca toate mormintele, acesta plin cu lapte de var şi cu cranii-măşti, teatral foarte reuşite (craniul lui Yorick i-ar fi plăcut lui Cioran, căci sare ca o minge); şi în acest mormînt se bălăcesc groparii, Laertes, Hamlet, Regina, într-o enormă murdărie, căci viaţa şi moartea sînt şi aşa: umede, murdare.

În acest mormînt al Ofeliei, Ofelia intră: şi-apoi, e condusă afară, prin sala spectatorilor. Ca spectator, ai senzaţia că morţii sîntem noi, cei din sală; ei bine, scena aceasta, în care groparul o conduce, delicat, pe feminina Ofelia afară, e de o sfîşietoare frumuseţe. Cum frumoasă e şi scena duelului, recompusă din spade, măşti, replici, în vreme ce duelgiii stau nemişcaţi la masa grea de pocale. Masă ce devine podiumul morţii lor şi, în final – unul cumplit prin derizoriul său, căci Fortinbras e un copil, o marionetă docilă în mîna curtenilor – podiumul proclamării noului rege.

E uimitor că acest spectacol – ce valorizează cît o întreagă bibliotecă filosofică burduşită cu tratate despre moarte şi despre artă – a fost realizat la Cluj; căci e un spectacol de mare capitală.

24 iunie 2001