Răzvan Voncu, Contextul, dar textul

Unul dintre cele mai amuzante reproşuri la adresa puţinilor critici literari în activitate astăzi este cel că aceştia nu ar înţelege „contextul în care s-a format noua generaţie de scriitori“ şi, în consecinţă, nu ar mai înţelege „literatura vie“.

Mai întâi, că nu este vorba despre vreo nouă generaţie de scriitori. Spre deosebire de demografie, în literatură contează generaţiile de creaţie, nu cele biologice. Adică – iertare că repet definiţii de mult cunoscute: la români, cum spunea Victor Eftimiu, şi ceea ce se publică rămâne inedit – acele grupuri de scriitori care, reunite în jurul unei/ unor idei, produc o schimbare de paradigmă în scrierea şi interpretarea literaturii.

Ultima generaţie de creaţie din literatura română a fost generaţia optzeci. De la ea încoace, ne mişcăm în cadrul unei culturi de tip postmodern (cu toate transformările şi evoluţiile ei organice), în interiorul aceluiaşi cod literar. Au apărut, desigur, şi alţi scriitori, mai tineri sau numai mai noi, căci transformarea spaţiului literar într-unul multipolar, în care nu mai există o generaţie dominantă, s-a produs în ambele sensuri. Nu au apărut numai scriitori care încearcă să ducă mai departe deschiderile operate de postmoderni, ci şi unii care evoluează în deplină indiferenţă faţă de modelul optzecist. Generaţia optzeci, am mai spus-o, a fost prima din istoria literaturii noastre care nu a mai operat o schimbare deplină de paradigmă. Sau, mai bine zis, nu a operat-o la nivelul tuturor categoriilor socio-culturale de public, ci numai la nivelul publicului specializat, publicul general rămânând fidel mai curând modelului neo-modernist. Convingerea unor scriitori, mai tineri sau mai puţin tineri, că după anul 2000 s-ar fi produs vreo schimbare paradigmatică în literatura română are drept cauză incultura celor care o împărtăşesc, nu realitatea.

În al doilea rând, întotdeauna a fost vorba despre contexte. Adică fiecare generaţie literară, mai veche sau mai nouă, s-a format şi s-a afirmat într-un anumit context. Fiecare a afirmat despre sine că este unică şi a eclozat în nişte condiţii fără egal în istoria literaturii şi e de domeniul evidenţei că aşa stau lucrurile. Dacă nu ar fi existat – pe lângă diferenţele dintre personalităţile artistice care o alcătuiesc – şi deosebiri considerabile între contextele formative ale diferitelor generaţii care s-au succedat în istoria literaturii, de unde ar fi apărut, atunci, fracturile în înţelegerea literaturii? Fireşte că momentele politice, sociale, de cultură şi civilizaţie diferite polarizează diferit mizele actului literar, cel puţin în modul în care îl înţeleg unii dintre participanţii la joc. Ca atare, acest argument al contextului formativ distinct nu are deloc greutatea apodictică pe care i-o atribuie cei care îl întrebuinţează. Toate generaţiile au apelat la el cu egală îndreptăţire.

Mai mult decât atât. Nu am deloc convingerea că unele dintre elementele care alcătuiesc contextul în care s-a format gruparea de scriitori care pretinde acum statutul de generaţie distinctă sunt atât de deosebite de contextele formative ale unora dintre generaţiile anterioare. Dacă nu neapărat la noi, în cultura română (unde ne-am confruntat timp de mai mult de patru decenii cu macro-contextul regimului comunist), atunci în literatura universală. Dacă este să apelez chiar la elementele invocate de cei în cauză, aş semnala, de pildă, faptul că economia de piaţă şi capitalismul reprezintă un cadru în care s-au format toate generaţiile din literatura europeană a ultimului secol şi jumătate. Exploatarea şi discriminarea sunt conţinute în romanul industrial englez din prima jumătate a secolului al XIX-lea, cu o acuitate incomparabil mai mare decât cea din proza „ego-grafică“ românească de după 2000. Destrămarea structurilor sociale cunoscute, degradarea relaţiilor de familie şi angoasa care rezultă din absenţa certitudinilor cu privire la destinul umanităţii sunt şi ele achiziţii ale literaturii de după Primul Război Mondial. Feminismul şi emanciparea sexuală, de asemenea, sunt teme vechi de un secol şi, înainte de 1948, au avut notabile începuturi de dezvoltare şi în poezia şi proza românească. Drogurile şi dependenţele de tot felul reprezintă una dintre preocupările fundamentale ale artei postmoderne şi, cel puţin ca efect de ecou, au pătruns în literatura noastră odată cu optzeciştii. Disiparea până la irelevanţă a circuitelor de validare socială a literaturii nu este nici ea nouă şi s-a manifestat chiar şi în spaţiul românesc începând cu anii 1980, când prestigiul Marelui Scriitor a început să scadă inexorabil. Până şi „afirmarea în grup“, printr-o fanatică (şi necritică) susţinere reciprocă, este însuşită din inventarul optzeciştilor, în pofida faptului că ne aflăm astăzi într-un cu totul alt cadru social şi cultural.

Asta, ca să nu mai amintesc de faptul că definiţia unui anumit moment literar nu se face prin intermediul temelor, ci mai degrabă al modalităţilor literare şi al conceptelor interpretative. Capitol la care „noua literatură“ nu iese nici cu un milimetru din contextele unor generaţii şi curente mai vechi, de la avangardişti la aceiaşi optzecişti. Fragmentarismul, autobiograficul, aşa-zisul „minimalism“, aşa-zisul „expresionism“ sau critica ideologică sunt, fără excepţie, elemente dintr-o recuzită generaţională veche de cel puţin o sută de ani. Chiar şi dezbrăcarea artistului în public, oricât de ridicolă sau de sublimă ni s-ar părea, după caz, s-a produs deja în Occident (şi a fost cunoscută în România) încă din anii 1970.

Ceea ce se susţine, prin urmare, e împrejurarea de mirare că nişte critici care au înţeles şi înţeleg contextele în care s-a produs afirmarea unor generaţii – cea şaizecistă, respectiv, cea optzecistă, dacă nu cumva şi generaţii mai vechi –, brusc şi fără nici o explicaţie, şi-ar fi pierdut capacitatea de a înţelege „noul“ context (care, am văzut, nici nu e aşa de nou).

Dar toate acestea nu înseamnă decât încercarea mea deliberată de a lua în serios o afirmaţie ce trădează o neînţelegere, de fapt, a esenţei literaturii. Care nu constă în contexte, ci în texte. Relaţia dintre cele două elemente funcţionează, în realitate, invers. Textele şi autorii de valoare, capabili să impună prin creaţiile lor, noi formule şi raporturi artistice sunt cei care legitimează o generaţie, nu invers.

Aceasta, cu atât mai mult, cu cât literatura – revin, ce să fac?, la crasele banalităţi cu care am început – este menită în primul rând să fie citită. Iar cititorii nu citesc niciodată contexte, ci numai texte. Charles Baudelaire nu a vândut Les Fleurs du Mal împreună cu un manual de înţelegere a artei moderne, ci şi-a lăsat cititorii să se delecteze – fiecare, cum a putut – cu tabloul pisicii moarte aflate în descompunere. Nici James Joyce nu a pus în vânzare, în paralel cu Ullyses, un comentariu în care să explice contextul formativ al romanului modernist, lăsându-l pe cititorul de Balzac, Zola sau Tolstoi să se scufunde în magma fluxului interior al conştiinţei lui Leopold Bloom. Arta adevărată, indiferent cât e de complexă şi în ce context social sau cultural s-a format, nu funcţionează ataşată de explicaţiile paratextuale ale demersului conţinut: acestea sunt apanajul criticilor. Care nici ei nu le fac pentru a „explica“ textul, ci pentru a-l înscrie prin receptare, cum spunea T. S. Eliot, în „cercul valorilor“.

Mai simplu spus, nici un context formativ/ generaţional nu justifică opera lipsită de valoare, la fel cum nici tema cea nobilă nu salvează poezia sau romanul prost, nici suferinţa personală a autorului nu acoperă neajunsurile artei sale. Morala operei de artă, distinctă de cea comună (în care compasiunea, relativismul şi îngăduinţa sunt valori unanim acceptate), este aspră şi surdă la justificări, neadmiţând mai puţin decât reuşita. Nu din „elitism“, ci din cauza faptului că totul se produce pe un palier simbolic şi gratuit: literatura nu e „utilă“ în mod absolut nimănui, cu toate că foarte puţini dintre semenii noştri realizează cât suntem de dependenţi de ea, ca societate.

Criticii nu gustă, în general, literatura pretins „nouă“ nu din cauză că nu înţeleg un „context“ care nu e nici nou, nici deosebit. Ci din cauză că, lipsită de personalităţi puternice – capabile, adică, să impună prin ele însele o nouă direcţie –, această literatură nu le furnizează acestor critici temeiuri de înscriere în „cercul valorilor“. Nu de respingere e vorba aici, ci de aşteptarea acelei/ acelor opere de valoare capabile să determine o schimbare a ideii de literatură cu care operăm.

Nu sunt nici pe departe singurul care face această observaţie şi nici cel mai tânăr.