Cristian Vasile, Între memoria şi postmemoria comunismului

În cadrul prestigioasei edituri Routledge s-a conturat începând cu anul 2018 o colecţie intitulată Studii asupra memoriei: Constelaţii globale. Una dintre premisele de la care a pornit această serie editorială a fost aceea că studiile privind memoria s-au dezvoltat într-un moment în care dezbaterile publice legate de modalităţile de (re)amintire au cunoscut o extindere aproape fără precedent, generând multiple controverse. În societăţile de astăzi ies la iveală amintiri noi, nemediate, care odinioară erau ascunse în reprezentări colective largi. Evident, există şi o dimensiune ideologică, exploatată de către actori politici şi culturali.

Această nouă colecţie şi-a propus să exploreze mizele sociale şi culturale legate de uitare, uitarea utilă şi amintirea, la nivel local, naţional şi global. Deja au apărut studii privind memoria migranţilor din statele eşuate; microistorii care se opun amintirilor colective; trecutul mnemonic al emoţiilor; dar şi volume privitoare la etica reconstructivă a memoriei în faţa informatizării galopante. Una dintre cărţi priveşte spaţiul românesc şi a fost editată de Monica Ciobanu şi Mihaela Şerban, ambele aparţinând spaţiului universitar american – Between the Memory and Post-Memory of Communism in Romania: Fluid Memories, Routledge, London-New York, 2025, 265 pag. Pe lângă capitolele semnate de cele două editoare, în volum mai întâlnim numele unor importanţi universitari şi cercetători precum Cristina Plămădeală, Cristian Tileagă, Delia Popescu, Cristina şi Dragoş Petrescu, Simona Mitroiu, Caterina Preda, Mihai S. Rusu, Dalia Báthory, Luciana Jinga. Cartea se încheie cu o postfaţă datorată Joannei Wawrzyniak, care are în atenţie mnemoistoria postcomunismului românesc.

După cum se poate desprinde şi din titlu, volumul urmăreşte inclusiv procesul de construire a postmemoriei în România postcomunistă. În acest scop, mai multe texte se concentrează asupra actorilor şi contradicţiilor postmemoriei, examinând o serie de teme legate de muzee, muzealizare, drept şi memorie, procese de mare impact şi justiţie retrospectivă (sau, mai corect spus, o justiţie orientată spre trecut având ca obiectiv repararea nedreptăţilor). Cartea atinge şi problematica postmemoriei în context digital, luând în considerare totodată vocile marginalizate şi uitate, precum cele ale populaţiei rome şi ale copiilor abandonaţi. Dar cum poate fi definită postmemoria? Postmemoria reprezintă relaţia pe care „generaţia următoare“ celei care a trăit trauma Holocaustului sau a unei forme de totalitarism o are cu traumele personale, colective şi culturale ale celor de dinainte. Conceptul, propus şi definit de cercetătoarea Marianne Hirsch la începutul anilor 1990, descrie o experienţă în care descendenţii „îşi amintesc“ evenimente copleşitoare nu prin amintirile personale, ci prin poveştile, imaginile şi tăcerile care i-au înconjurat pe parcursul copilăriei şi adolescenţei.

Volumul a pornit de la o serie de comunicări ţinute în cadrul academic şi s-a conturat la 35 de ani de la revoluţia anticomunistă din decembrie 1989 care a răsturnat regimul Ceauşescu. Pornind de la acest aspect, editoarele pun mai multe întrebări: „Ca în cazul oricărei aniversări importante, celebrarea căderii comunismului şi a naşterii unei noi democraţii reprezintă un moment potrivit pentru reflecţie: cum ar trebui să privim prezentul prin prisma trecutului amintit? Aşa cum arată autorii acestui volum, în ciuda trecerii timpului şi a schimbărilor generaţionale ulterioare, interesul continuu pentru înţelegerea epocii socialiste nu pare să se estompeze. Mai multe întrebări continuă să preocupe, să divizeze şi să nedumerească atât publicul, cât şi establishment-ul politic. S-au împlinit aşteptările şi speranţele revoltei populare anticomuniste din decembrie 1989, urmate de integrarea sa întârziată, dar de succes, în Uniunea Europeană?“ (p. 1).

Imediat după 22 decembrie 1989, aşa cum arată Monica Ciobanu şi Mihaela Şerban, românii tânjeau să devină parte a ceea ce îşi imaginau a fi un Occident democratic, liber şi prosper din punct de vedere economic, sperând să depăşească declinul dramatic al nivelului de trai şi izolarea aproape completă a ţării de lumea exterioară. În acelaşi timp, elitele (sau o bună parte a lor), urmate de influente secţiuni ale societăţii, au privit spre perioada precomunistă, în special spre interbelic, ca la o epocă de aur, cu personalităţi intelectuale demne de a fi recuperate, fără vreo nuanţă critică. Unul dintre aceste cazuri a fost cel al filosofului şi economistului Mircea Vulcănescu, de care se ocupă chiar Monica Ciobanu (capitolul Între justiţia de tranziţie şi justiţia/dreptatea retrospectivă. Cazul lui Mircea Vulcănescu, pp. 75-95).

Monica Ciobanu vorbeşte despre o Saga (ne)încheiată a lui Mircea Vulcănescu şi de post-memoria comunismului. În opinia autoarei, mitul excepţionalismului românesc din anii 1980 s-a aliniat agendei mişcării Sfinţii închisorilor, care i-a glorificat pe martirii anticomunişti legaţi de trecutul legionar şi fascist. Studiul oferă şi noi perspective asupra modului în care memoria intergeneraţională de la nivelul elitelor formatoare de opinie a modelat şi continuă să modeleze politica memoriei în contextul actual al postmemoriei. Monica Ciobanu – care a folosit şi documente judiciare provenite din arhiva Curţii de Apel Bucureşti – aduce în atenţie şi aspectul normativ (Legea 217/2015), o lege care a continuat să genereze bătălii aprige asupra spaţiilor publice de memorie. Autoarea pomeneşte de momentul 2017, când Consiliul Local al Primăriei Sectorului 2 din Bucureşti a respins solicitarea Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului în România de a îndepărta bustul lui Vulcănescu din Piaţa Sfântul Ştefan. Cinci ani mai târziu, INSHR a reuşit să obţină îndepărtarea atât a statuii, cât şi a numelui de pe placa Liceului Economic nr. 1 din Bucureşti. Când scriu aceste rânduri, un caz asemănător tulbură opinia publică (situaţia busturilor şi a bibliotecilor cu numele lui Octavian Goga, cel care, mai ales în ultimul deceniu de viaţă, s-a identificat cu cauza Germaniei naziste şi a promovat antisemitismul şi xenofobia).

Concluzia Monicăi Ciobanu este aceea că mulţi dintre apărătorii necritici ai lui Vulcănescu sunt susţinători înfocaţi ai unei agende etnocentrice, ortodoxiste, chiar fundamentaliste religios, xenofobe şi antiglobaliste. Autoarea identifică o suprapunere a lor cu categoria promotorilor fervenţi ai controversatei mişcări Sfinţii închisorilor. Principalii săi susţinători aparţin aşa-numitei categorii a „generaţiei postmemorie“ (în termenii utilizaţi de Hirsch). Pornind de la consideraţiile vehiculate de Jan Assman, această schimbare ar indica transformarea memoriei autobiografice sau generaţionale în istorie mediată sau amintită.

La fel de provocator este capitolul semnat de Mihaela Şerban – Drept, drepturi de proprietate şi construirea regimurilor de memorie în România, pp. 52-72. Autoarea – cunoscută pentru volumul de la Polirom despre Drept şi proprietate privată după 1945 – aduce în discuţie rolul dreptului în crearea regimurilor de memorie hegemonică şi măsura în care dreptul generează şi, în acelaşi timp, este un produs al amintirilor colective. Atenţia ei se îndreaptă asupra proprietăţii imobiliare, deoarece proprietatea şi exproprierile, în special cele violente, sunt strâns legate de ştergerea identităţii, a trecutului (memoriei) şi a viitorului. Pierderea traumatică şi nerezolvată, aşa cum a fost cazul proprietarilor de etnie evreiască în timpul războiului şi după 1945, precum şi al altor proprietari naţionalizaţi şi expropriaţi, joacă un rol însemnat în crearea unor amintiri alternative ale exproprierilor în contrast cu regimul oficial de memorie al uitării exproprierilor şi al rezistenţei la acestea. Cu toate acestea, trauma confiscărilor şi procesele de implementare a tuturor confiscărilor se reflectă în toate cele trei regimuri de memorie (oficial, birocratic şi comunicativ).