Vladimir Tismăneanu, A învăţa să respiri liber

Anul 1968 a fost crucial pentru formarea mea intelectuală. Când ascultam pasionat Europa Liberă, urmăream fascinat ceea ce a început în ianuarie şi avea să intre în istorie drept Primăvara de la Praga. Era desfiinţată cenzura, renăştea societatea civilă. În martie am aflat despre revolta studenţilor de la Universitatea din Varşovia şi represiunea poliţienească ordonată de regimul Gomułka. Graţie prietenului meu Haralambis aflasem despre luptele care au dus la scindarea PC din Grecia între gruparea susţinută de Moscova şi aşa-numitul Partid Comunist din Grecia (Interior). Vizita lui de Gaulle în România a coincis cu începutul revoluţiei studenţeşti din Franţa. China era prinsă în vârtejul, mai bine zis coşmarul Revoluţiei Culturale. Planeta fierbea. Pe 5 mai, UNESCO celebra la Paris 150 de ani de la naşterea lui Karl Marx. Prelegerea inaugurală rostită a fost de Raymond Aron. Era anotimpul celor trei M: Marx, Mao, Marcuse.

Sora mamei mele, Cristina Luca Boico, fosta luptătoare în maquis, avea abonamente la două reviste franceze. Prima, La nouvelle critique, era lunarul teoretic al PC Francez. Redactor-şef era Francis Cohen, fostul ei camarad din grupul studenţilor din Rezistenţa de la Sorbona. Francis cu familia au petrecut un concediu în România, au locuit la mătuşa mea, am conversat despre revolta studenţilor din Franţa. Era perioada deschiderii antistaliniste în PCF, revista nu era plictisitoare, nu era scrisă în insipida langue de bois. Avea să se stingă treptat, pe măsură ce PCF se restaliniza. Francis a rămas marxist până la capăt. Colaboratorul său apropiat, Alexandre Adler, s-a despărţit complet de comunism. A fondat şi a condus ani de zile revista Courrier International.

A doua era săptămânalul Le nouvel observateur la care o abonaseră câţiva amici parizieni. Mergeam des la trei „centre de difuzare“ a presei şi, dacă aveam noroc, cumpăram chiar Le monde sau The Observer. Plus Les lettres françaises. Unul era lângă cinematograful Patria, altul în Piaţa Palatului, lângă magazinul Adam, al treilea lângă BCS, vizavi de Banca Naţională, pe Strada Doamnei.

Mă impresionau editorialele lui Noel Bernard la Europa Liberă şi ale lui Jean Daniel din Nouvel Obs. Claritate, francheţe, eleganţă stilistică. Citeam Contemporanul, aşteptam, precum atâţia din generaţia mea, tabletele semnate de Bogza şi Jebeleanu, cronicile literare ale lui N. Manolescu. Cinemateca era un rezervor nesecat de revelatoare descoperiri. Era o perioadă excitantă, plină de speranţe şi promisiuni. Reabilitarea lui Pătrăşcanu şi mazilirea lui Drăghici păreau să deschidă porţile destalinizării. A fost un glasnost avant la lettre, înşelător şi efemer…

Graţie Monicăi Lovinescu devenisem familiar cu nume precum Ludvík Vaculík, Václav Havel, Pavel Kohout, Leszek Kołakowski, Hannah Arendt. Îi descopeream pe Ernst Fischer, Lukács, învăţam germană cu Margareta, bunica colegului meu de şcoală Andrei Scherman. Luam lecţii private de franceză de la Christiane, mama lui Alain Paruit. La începutul lunii august am ajuns la Praga. Eram împreună cu maică-mea. Excursie ONT. Mama se cunoştea din Spania cu doctorul František Kriegel, membru al Prezidiului PC din Cehoslovacia şi preşedintele Frontului Patriei. Ne-am întors, cred, pe 5 august. Două săptămâni şi două zile înaintea invaziei. Cotropirea Cehoslovaciei a fost o imensă lovitură dată iluziilor despre reformele venite de la vârf. Doctorul Kriegel a fost singurul membru al Prezidiului CC al PC din Cehoslovacia care a refuzat să semneze protocolul capitulării prin care se legaliza pe termen nedeterminat prezenţa trupelor sovietice.