Ana-Stanca Tabarasi-Hoffmann, Un sfert de mileniu cu E.T.A. Hoffmann

În 2026 se sărbătoresc 250 de ani de la naşterea lui E.T.A. Hoffmann, autorul admirat pentru prozele sale fantastice, dar şi pentru opera de desenator (îndeosebi caricaturist politic), de compozitor (între altele, al primei opere romantice, Undine) şi de critic muzical, precum şi pentru activitatea sa de jurist (unul dintre cei mai democraţi ai timpului său, luptător pentru independenţa justiţiei). Centrele biografice ale anului jubiliar sunt Berlin şi Bamberg. La Berlin, unde Hoffmann a trăit cea mai mare parte a vieţii, Biblioteca de Stat omagiază multiplele faţete ale romanticului german prin expoziţia Inventing E.T.A. Hoffmann (1776-2026). Sunt înfăţişate traducerea, ilustrarea şi receptarea sa în lumea întreagă, fără a uita de motanul Murr, ca origine a ceea ce, în era mediilor sociale, poartă numele cat content. Tot acolo se va desfăşura, la toamnă, conferinţa anuală a Societăţii E.T.A. Hoffmann, având ca temă principală nuvela Copilul străin.

La Bamberg, unde Hoffmann a ajuns în 1808, în calitate de capelmaistru la teatru, apoi asistent al directorului şi pictor de decoruri, casa scriitorului e un muzeu în care au loc, tot anul, expoziţii, prelegeri şi spectacole, sub mottoul „Graniţele realului“. În timp ce locuia aici, Hoffmann şi-a descoperit atât talentul literar, cât şi pe cel de critic muzical, publicând prima nuvelă, Cavalerul Gluck (1809), despre suferinţele artistului printre filistini, precum şi multiple texte despre muzică, între care două recenzii despre Beethoven, considerate astăzi definitorii pentru teoria muzicală romantică. Bach, Gluck, Mozart şi Beethoven sunt principalii „zei“ ai acestui templu muzical, unde celor capabili de entuziasm li se vădeşte un soi de mysterium tremendum descris în Kreisleriana: „Există momente – mai ales când am citit mult din operele marelui Sebastian Bach – în care raporturile numerice muzicale, regulile mistice ale contrapunctului îmi stârnesc o groază interioară. – Muzică! – te numesc cu un fior misterios, ba chiar cu groază! – Pe tine! Sanscrită a naturii exprimată în sonuri! – Cel neiniţiat o imită gângurind cu sunete copilăreşti – blasfematorul care o maimuţăreşte piere sub propria batjocură!“

• Ecce signum! E.T.A. Hoffmann bând împreună cu actorul Ludwig Devrient. Desen de E.T.A. Hoffmann.

În multe privinţe, Hoffmann e cel care a anticipat opera de artă totală teoretizată de Richard Wagner. Mai mult decât atât, faptul de a fi deopotrivă compozitor şi desenator l-a făcut să înţeleagă artele prin sinestezie: „În nici o artă teoria nu e mai slabă şi mai insuficientă ca în muzică; regulile contrapunctului nu se referă în mod natural decât la structura armonică, şi o parte a unei piese compusă corect după ele e desenul pictorului, corect schiţat după regulile stabilite ale proporţiei. Dar la colorit, muzicianul e cu totul părăsit; fiindcă acesta e instrumentaţia. – Chiar şi numai din cauza nemărginitei varietăţi a părţilor de piese muzicale e imposibil să îndrăzneşti a stabili doar o regulă; dar, sprijinindu-te pe fantezia purificată prin experienţă, poţi face unele aluzii, iar pe acestea, înţelese ciclic, le-aş numi mistica instrumentelor. Arta de a lucra la locul cuvenit ba cu toată orchestra, ba cu unele instrumente, e perspectiva muzicală; la fel cum muzica ar trebui să ia înapoi cuvântul ton, pe care pictura l-a împrumutat de la ea, şi să îl diferenţieze de tonalitate. Într-un al doilea sens, mai înalt, tonul unei piese ar fi caracterul ei mai profund, exprimat prin tratamentul special al cântatului, al acompaniamentului figurilor şi melismelor care se potrivesc mlădios“.

La teatrul din Bamberg, care acum poartă numele lui E.T.A. Hoffmann, mai există încă „loja pentru străini nr. 23“, singura barocă din sala între timp modernizată. Aici se petrece acţiunea povestirii sale Don Juan: un „entuziast călător“, venit să asculte Don Giovanni de Mozart, are revelaţia legăturii demonice dintre artă şi viaţă, sfârşită tragic pentru cântăreaţa care o interpreta pe Donna Anna. Se ştie că, din admiraţie pentru Mozart şi mai ales pentru Don Giovanni, Hoffmann şi-a schimbat prenumele „Wilhelm“ în „Amadeus“. Modul său romantic de a-l interpreta pe clasicul vienez avea să aibă o îndelungată influenţă asupra înţelegerii acestuia, dusă mai departe, între alţii, de S. Kierkegaard, în „Stadiile nemijlocite ale erotismului“ din Sau-sau.

Tot la teatrul din Bamberg a fost vernisată recent expoziţia Elixirele vieţii lui Hoffmann, cu grafică de Rainer Ehrt pe temele hoffmanniene majore: fantasticul şi abisalul, ironia, dar şi legătura ambivalentă dintre vis şi realitate. Scrierile sale muzicale au parte de lecturi concertante, în care alter ego-ul lui Hoffmann, capelmaistrul Johannes Kreisler, personaj principal recurent, e redat inclusiv prin ilustrarea muzicii la care se referă. În textele despre Kreisler, lumea burghezilor filistini se întâlneşte abrupt, fără vreo punte de trecere, cu o altă lume, fantastică, senzuală şi misterioasă, de o neliniştitoare stranietate. La întâlnirea dintre lumi iau naştere satira şi grotescul. Caracteristic e modul în care Kreisler îi explică unui apter despre ce ar fi, chipurile, vorba în Don Giovanni de Mozart: „Îmi amintesc că la o reprezentaţie a lui Don Juan unul mi s-a plâns odată amarnic că e cumplit de nefiresc, cu statuia şi dracii! L-am întrebat zâmbind dacă nu observase demult că omul alb e de fapt un comisar de poliţie al naibii de şiret, că diavolii nu sunt altceva decât nişte aprozi mascaţi, iar iadul, doar închisoarea în care Don Juan va fi aruncat din cauza vinovăţiilor sale; totul trebuind aşadar să fie luat alegoric. – Atunci omul a pleznit de mai multe ori din degete, bine dispus, şi a râs, bucurându-se şi compătimindu-i pe ceilalţi, care se lăsau înşelaţi atât de grosolan. – Apoi, când se vorbea de forţele subpământene pe care Mozart le-ar fi conjurat din infern, îmi zâmbea cu multă şiretenie, iar eu îi răspundeam la fel. – Se gândea: «Ştim noi ce ştim!» Şi avea, într-adevăr, dreptate!“

Artistul trăieşte la limita dintre cele două lumi; dacă se refugiază în lumea misterioasă, aflată de fapt chiar în lăuntrul său, riscă să cadă pradă forţei distructive a acesteia, să eşueze din cauza contrastului sau să nu mai regăsească întoarcerea la realitate. Interesul lui E.T.A. Hoffmann faţă de adâncurile psihologice, de nebunie, dar şi de experimentele psiho-fiziologice ale vremii (galvanism, mesmerism, electromagnetism), s-a datorat şi prieteniei cu medicul Adalbert Friedrich Marcus din Bamberg, important reformator al spitalelor psihiatrice.

• E.T.A. Hoffmann. Capelmaistrul Johannes Kreisler în veşminte de casă, desenat pe viu de Erasmus Spikher.

În Domnişoara de Scudéry, prima nuvelă poliţistă germană, senzualitatea lumii misterioase, legată de operele, dar şi de originea orfăurarului Cardillac, intervine distrugător în realitate, ducând la crime în lanţ, fiindcă artizanul confundă frumoasa aparenţă a artei cu fericirea reală. În Elixirele diavolului, păcătosului îi apare înainte propriul dublu, împreună cu alte personaje ale lumii misterioase, spre a-l preveni. Dar artistul nu poate fi fericit nici printre filistini. Doar în vrăjita lume a artei are loc, uneori, împăcarea dintre pământesc şi fantastic, deşi rămâne riscul confuziei între ele. O astfel de împăcare e descrisă în Urciorul de aur, dar cu ironie: scriitorul poate asista la ea doar dintr-un „drăgălaş conac în Atlantida“. Vizitatorii de azi ai Bambergului pot vedea clanţa de metal în forma unui cap de bătrână, care, aflată la uşa unui prieten, l-a inspirat pe autor să descrie demonica babă vânzătoare de mere, metamorfozată în clanţă spre a-l împiedica pe studentul Anselmus să ajungă la arhivarul Lindhorst (care era, totodată, o salamandră fermecată, trăind în foc) şi la iubita sa, Serpentina. Zâmbăreaţa babă de metal din realitate stârneşte însă prea puţină frică, drept care este azi marketizată sub formă de prăjituri şi tăviţe de copt.

În Părerile despre viaţă ale motanului Murr (1819-1821), marcate de iubirea lui Hoffmann pentru Julia Mark, căreia îi dăduse lecţii de pian la Bamberg şi pe care a transformat-o în personaj, amestecul dintre lumea filistinilor şi cea a artei e ironic, parodiind tipologia romanului de formare. La Biblioteca de Stat din Bamberg se păstrează trei versiuni ale ferparului trimis de Hoffmann prietenilor săi în 1821, la moartea motanului său cu acelaşi nume, împreună cu urmele ghearelor motanului muiate în cerneală, pe o hârtie, alături de amprenta autorului; documente ale felului în care Hoffmann literaturiza, progresiv, realitatea.

În fine, tot la Bamberg se poate bea, după lecturile publice, un punci făcut conform reţetei folosite de scriitor: se aprinde „coniac, arac sau rom, lăsând să picure peste ele zahăr pus deasupra pe un grătar“. Romanticul german s-a desenat petrecând cu vin sau punci şi a lăsat descrieri programatice ale licorii aprinse, cu ecouri literare până la Thomas Mann sau Michael Ende. „Când pâlpâie astfel flacăra albastră, văd cum ies lucind şi scăpărând salamandrele, luptându-se cu duhurile pământeşti care locuiesc în zahăr. […] Aş recomanda, astfel, la muzica bisericească vinurile de Rin şi franţuzeşti, la opera tragică vin de Burgundia, la opera comică şampanie, la canţonete vinuri înflăcărate italiene, dar pentru o compoziţie romantică la culme, cum e Don Juan, un pahar modic din băutura tocmai produsă de salamandră şi de duhul pământesc!“ Jubileul hoffmanian a fost deschis, la Berlin, printr-o libaţie cu punci la mormântul scriitorului. Dar cine nu are punci, să nu uite că poate găsi lupta dintre salamandră şi duhul pământesc chiar în opera scriitorului – şi să-l recitească.