Continuăm publicarea scrisorilor pe care Liviu Petrescu i le-a trimis lui Nicolae Manolescu în cursul anului 1970, texte de o remarcabilă valoare documentară şi intelectuală. Din aceste pagini epistolare se conturează o imagine vie a dialogului purtat de cei doi critici într-un moment de intensă efervescenţă a vieţii literare româneşti, fiind surprinse proiectele şi strategiile unor reviste influente, precum Tribuna şi Luceafărul, dar şi raporturile dintre criticii şi scriitorii unei generaţii aflate atunci în plină afirmare. Comentariile privind destinul criticii literare, promovarea tinerilor autori, reevaluarea literaturii contemporane ori marile iniţiative editoriale ale epocii se împletesc cu observaţii asupra climatului cultural al vremii, transformând această corespondenţă într-o mărturie preţioasă pentru înţelegerea vieţii literare româneşti din acei ani. (A.)

[VI]

Cluj, 6 mai 1970

Stimate domnule Manolescu,

M-am bucurat foarte mult pentru buna impresie pe care Ion Vartic vi-a făcut-o; i-am transmis în întregime aprecierile Dumneavoastră, dimpreună cu îndemnul de a persevera. Am convingerea că – bine îndrumat – Ion Vartic ar putea deveni un remarcabil critic de poezie. Are toate calităţile de inteligenţă şi de gust cerute de astfel de carieră, calităţi la care se adaugă şi o sensibilitate foarte discretă, înclinată uneori spre un gen de ironie pe care nu mă simt capabil să-l definesc cu exactitate, alteori spre tăcere, deci spre un gen de emoţie care se refuză oricărei gesticulaţii exterioare. În scris, se mai simt însă unele crispări; e totuşi dornic să evolueze, să obţină acea cursivitate a expunerii, fără de care îi va veni peste măsură de greu să dobîndească audienţă la public. (Să nu uit: pentru eventualitatea că articolul său va apare, v-aş ruga să transmiteţi la Luceafărul, dacă se poate, adresa lui Ion Vartic: Cluj, str. Sindicatelor, nr. 3. Ion Vartic v-ar fi recunoscător.) În ceea ce-1 priveşte pe Tudor Cătineanu însă., mi-e teamă că va trebui să renunţăm; de răspuns, a răspuns pozitiv la rugămintea mea de a încerca să scrie un articol de critică literară (v-am mai spus, cred, că în prezent preocupările sale sînt mai cu seamă de ordin filosofic). Un entuziasm deosebit nu a arătat totuşi; în timpul din urmă, văd că s-a hotărît să scrie filosofie la Steaua. Îmi pare grozav de rău pentru e1, era o minte strălucită şi un temperament polemic dintre cele mai energice. Sper însă că voi avea mai multă şansă cu alţii; unii dintre aceştia pe care îi am în vedere mi-au fost studenţi şi am putut să le cunosc mai îndeaproape calităţile. Nu m-aş putea însă pune chezaş şi pentru integritatea lor morală; uneori, dorinţa de afirmare este atît de puternică la scriitorii tineri, încît ajung să se compromită surprinzător de prematur (Mircea Vaida sau Valentin Taşcu; nici Petru Poantă nu este străin de un oarecare oportunism). Dar n-ar fi bine, presupun, nici să împingem suspiciunea prea departe; vă voi ţine 1a curent cu demersurile mele.

Despre îndepărtarea lui Adrian Păunescu de la România literară, aflasem cîte ceva, mi se dăduseră chiar şi amănunte; ceea ce nu ştiam încă şi aş fi dorit să aflu era tocmai ceea ce îmi dezvăluiţi în ultima scrisoare, adică atitudinea noii conduceri a Luceafărului faţă de Dumneavoastră. Mă bucur că Bănulescu s-a arătat dispus să se bizuie din nou pe Dumneavoastră, aşa cum făcuse mai demult, cînd a preluat de 1a Barbu conducerea revistei. Bineînţeles, ideea de a transforma Luceafărul într-o revistă de critică mi se pare excelentă; cu atît mai mult cu cît vi se acordă o libertate de iniţiativă atît de mare. Deja revista are o cu totul altă înfăţişare; absolut remarcabil mi s-a părut efortul redacţiei de a convinge opinia publică de necesitatea elaborării unei istorii literare contemporane. Am avut chiar o discuţie cu Ion Vlad, în care i-am atras atenţia că Tribuna ar putea deveni o revistă mult mai interesantă dacă ar răspunde acestei iniţiative admirabile; mă gîndeam la înfiinţarea unei rubrici cu caracter permanent (intitulată, să zicem, „revizuiri“), unde cărţile ultimilor treizeci de ani să fie supuse unei noi interpretări. Încă nu s-a rostit întregul adevăr despre perioada pe care am parcurs-o; preferăm ca despre anumite opere şi despre anumite realităţi să nu ne mai preocupăm, să le lăsăm uitării. În felul acesta, singurele judecăţi asupra acestor opere vor rămîne cele care au fost rostite în momentul apariţiei lor. Este momentul să ne reamintim aceste judecăţi, să întocmim un fel de „antologie“ a lor, căreia să îi opunem judecata prezentului. N-ar strica, îi spuneam lui Ion Vlad, să se adauge operaţiei de mai sus şi o vastă anchetă printre scriitori, anchetă prin care să fie invitaţi să îşi aprecieze singuri producţiunile – avînd la rîndul lor avantajul „distanţării“ –, să facă mărturisiri în legătură cu împrejurările din care s-au născut astfel de opuri (îmi vin în minte mărturisirile lui Marin Preda, din interviul luat de Adrian Păunescu), iar celor cu o conştiinţă estetică mai evoluată – să li se ceară şi o profesiune de credinţă. Nu îmi dau seama ce urmări va avea această discuţie cu Ion Vlad; pe vremea aceea, nu cunoşteam măsura în care eraţi implicat în iniţiativele Luceafărului. Speram, de aceea, ca Tribuna să îşi însuşească ideea; asta ar fi însemnat – sînt sigur – o invitaţie din partea redacţiei către Dumneavoastră şi către D. Micu în primul rînd (sînteţi în fond autorii singurei istorii literare contemporane de pînă acum; încercarea lui Piru mi se pare mai degrabă „caietul de lecturi particulare“ al unui elev silitor), probabil şi către Mircea Martin (care a dovedit o orientare atît de sigură în planul literaturii contemporane, prin Generaţie şi creaţie). În clipa de faţă însă, regret că am dat Tribunei o astfel de sugestie; am impresia că Luceafărul ar oferi un cîmp de acţiune mult superior celui pe care Tribuna este dispusă să î1 ofere. În orice caz, în Luceafărul se pot lua iniţiative mari, lucrul e sigur; aştept cu nerăbdare să îmi comunicaţi proiectele pe care doriţi să le puneţi în aplicare în noile condiţii. Eu vă asigur de întreg sprijinul meu, indiferent de ce veţi cere.

În altă ordine de idei, am să vă anunţ că am scris – tot la Tribuna – o cronică la cartea lui Matei Călinescu. Nu o să vă surprindă probabil coincidenţa punctelor noastre de vedere (observaţia fundamentală pe care o fac autorului este aceea a 1ipsei de personalitate); cronica va apare, cred, în numărul din 14 mai.

Mă bucur că s-a lămurit, în sfîrşit, chestiunea atît de neplăcută pentru Tribuna a onorariilor pe care revista vi le datora; deşi banii au fost deja vărsaţi în bancă, ei vor putea fi recuperaţi – după cîte ştiu eu – la sfîrşitul anului.

Vă mulţumesc pentru delicata atenţie de a mă felicita în legătură cu premiul pe care 1-a obţinut Realitate şi romanesc.

Ce spuneţi de tăcerea lui Marino? Nu vi se pare acum că cea mai indicată tactică în cazul său rămîne tot aceea a agresivităţii? Culmea e că mulţi dintre foştii adversari ai lui mi-au mărturisit nedumerirea faţă de gestul meu polemic, calificîndu-1 drept „obraznic“; ceea ce mă face să cred că opoziţia pe care i-o arătaseră pînă acum lui Marino era menită nu atît să le afirme spiritul de independenţă, cît nemulţumirea de a fi ignoraţi de acesta.

D-le Manolescu, sper că o să-mi daţi veşti despre ceea ce plănuiţi cu Luceafărul, rămînînd în aşteptarea lor, vă asigur încă o dată de stima şi prietenia pe care vi-o port,

Liviu Petrescu

[VII]

Cluj, 8 iunie

Stimate domnule Manolescu,

În ciuda rezervei pe care o păstraţi, mi-aţi făcut totuşi cîteva promisiuni pentru care m-am bucurat foarte mult, şi pentru care Tribuna v-ar putea fi recunoscătoare; bineînţeles, aceste promisiuni nu trebuie să le socotiţi neapărat drept nişte obligaţii, nici nu-mi trece prin gînd să le iau drept aşa ceva. Vreau numai atît: să ştiţi că la Tribuna veţi fi primit întotdeauna cu bucurie. Ştiu că vă vine foarte greu să vă distribuiţi pe atîtea fronturi; am vorbit cu D.R.P. şi am convenit că – într-o astfel de situaţie – ar fi grozav dacă aţi putea trimite ceva revistei o dată pe lună. Popescu s-a gîndit că probabil nu v-ar displace să compuneţi o suită de profiluri lirice, ale poeţilor contemporani mai cu seamă, suită care s-ar putea transforma mai apoi cu multă uşurinţă într-un volum, ca un fel de continuare la Metamorfozele poeziei. Dacă propunerea vă convine, atunci Popescu vă roagă să trimiteţi lista numelor asupra cărora v-aţi opri, specificînd ordinea în care vă veţi ocupa de ei, precum şi data aproximativă la care aţi putea trimite manuscrisul. Ar avea nevoie de o astfel de listă, pentru că are de gînd sã alăture portretelor critice pe care le-aţi face dumneavoastră – un grupaj de poezii inedite din opera poetului discutat, ceea ce ar însemna să intre din vreme în legătură cu acesta etc.

La propunerea lui Popescu, aş adăuga-o şi pe a mea; îmi amintesc acum că, imediat după venirea lui Bănulescu la Luceafărul, aţi început o suită de dialoguri cu Eugen Simion pe teme literare dintre cele mai diverse. Dialogurile mi s-au părut extrem de interesante şi presupun că aţi renunţat la ele nu pentru că v-ar fi nemulţumit această formă publicistică, ci din cu totul alte motive; nu aţi fi dispus să reluaţi acum acele convorbiri critice, schimbînd eventual partenerul? Aþi avea libertatea să abordaţi orice temă vi s-ar părea că prezintă un anume interes; puteţi porni fie de la o carte (aţa cum faceţi la radio, în tandem cu Mircea Martin), fie de la un aspect concret al evoluţiei literare, fie de la o chestiune de ordin teoretic, fie de la orice altceva. N-ar trebui să vă faceţi nici o problemă în legătură cu spaţiul, Tribuna are de unde să ofere, slavă Domnului! Reflectaţi, vă rog, asupra ecoului pe care 1-ar putea avea o suită de asemenea dialoguri, care să ocupe – să zicem – o pagină întreagă de revistă şi pe care cititorul să le găsească lună de lună în Tribuna! Singur faptul că aţi da o asemenea amploare şi regularitate colaborărilor dumneavoastră la Tribuna ar avertiza cititorul că nu are de-a face cu nişte colaborări ocazionale, întîmplătoare, ci cu un efort de a i se comunica lucruri esenţiale din punctul de vedere al autorului; iar ca N. Manolescu să aleagă tocmai Tribuna pentru a transmite lucruri esenţiale ar constitui o notă de inedit, care – în perspectivă strict publicistică – ar înviora considerabil atenţia cititorului.

Evident însă că alegerea dumneavoastră nu trebuie să se oprească neapărat asupra uneia sau celeilalte dintre cele două propuneri despre care v-am vorbit; dacă aveţi cumva în lucru vreo carte – ar fi binevenite fragmente sau capitole întregi din ea. Orice, domnule Manolescu, orice – în măsura în care aşa ceva nu reprezintă pentru dumneavoastră o suprasolicitare.

În legătură cu cei cîţiva recenzenţi la care v-aţi gîndit – lucrurile stau cam aşa: pînă acum, am încercat zadarnic să-l conving pe Popescu de necesitatea unei rubrici de recenzii. Deîndată însă ce ideea a venit de la dumneavoastră – a fost mult mai uşor să-1 conving. O singură dorinţă are: să i se comunice cît mai operativ cu putinţă titluri1e cărţi1or care vor fi recenzate, pentru a evita unele suprapuneri cu recenziile scrise la Cluj. Sfătuiţi-i, vă rog, .pe acei recenzenţi pe care îi aveţi în vedere, să intre în legătură directă sau cu Popescu sau cu mine, pentru a vă descărca dumneavoastră cu totul de asemenea griji.

În fine, un ultim punct: am aflat – s-ar putea să mă înşel – că în curînd vă va apărea o carte. Popescu şi cu mine vrem să facem o primire aparte acestei cărţi în Tribuna; de aceea, v-am ruga să ne trimiteţi – dacă este posibil – semnalul, pentru a cîştiga ceva timp faţă de celelalte reviste. Nu este exclus, într-o astfel de eventualitate, să plec la Bucureşti anume pentru a vă întîlni.

În ceea ce priveşte „cronica literară“ – desigur că aveţi dreptate; de altfel, Popescu mi-a şi dat deja cîteva cărţi, spre recenzare. Mă tem însă că va fi destul de greu să devin „cronicarul“ revistei; şi chiar dacă aş deveni, n-aş avea totuşi o influenţă aşa de mare asupra lui Popescu cum aţi fi înclinat să credeţi. Este foarte greu să îl manevreze cineva, poate fi cel mult convins – dar pentru aşa ceva se cere extrem de multă răbdare. Oricum, aşa cum spuneţi şi dumneavoastră, Tribuna „nu trebuie scăpată din mînă“.

În altă ordine de idei: vreau să cred că deprimarea pe care o mărturiseaţi în scrisoare nu are nici o legătură cu polemica mizerabilă a lui Marino. Îi pregătesc amicului nostru o glumă – sper că reuşită –; prima dată cînd voi serie despre dumneavoastră, voi încerca să întemeiez unele aprecieri elogioase, sprijinindu-mă pe citate copioase din… Adrian Marino. Dacă îmi amintesc eu bine, acum cîţiva ani v-a consacrat în Cronica un portret (ca şi lui Matei Călinescu şi lui Eugen Simion); rămîne să găsesc acel număr din Cronica, să răsfoiesc unele articole mai vechi ale lui, comentariile din Introducerea în critica literară – şi voi avea cred un material copios. Vă întreb doar dacă ar fi de bun gust o glumă ca asta; dacă voi hotărî că da – o s-o plasez, cu siguranţă.

D-le Manolescu, rămîn în aşteptarea unor veşti de la dumneavoastră şi cu speranţa unei apropiate întîlniri,

Cu prietenie,

Liviu Petrescu

[VIII]

Cluj, 17 iunie

Stimate domnule Manolescu,

Vă închipuiţi; cred, cît de mult m-a bucurat scrisoarea dumneavoastră; îmi faceţi o onoare nesperată, invitîndu-mă să vă fiu partener în suita de colocvii pe care Tribuna ar vrea să le găzduiască. Există totuşi o mică dificultate la care sîntem obligaţi să reflectăm: singura cale sigură de a intra în contact rămîne, deocamdată, cea epistolară, ceea ce reprezintă, din păcate, cel mai greoi sistem de colaborare cu putinţă. Evident, am speranţa unor deplasări ceva mai frecvente la Bucureşti, dar asta nu elimină, desigur, în întregime dificultatea. De aceea, v-aş propune să renunţăm la ideea unui partener unic (în persoana subsemnatului); îmi veţi spune atunci că dialogurile dumneavoastră ar ameninţa să concureze colocviile lui Adrian Păunescu. Cîtuşi de puţin! Păunescu se mulţumeşte să ia nişte interviuri, să smulgă mărturisiri, iar nu să organizeze şi să conducă o dezbatere în adevăratul înţeles al cuvîntului, un schimb pur de idei din care să fie eliminat orice amănunt personal. Cred că ideea unei rotaţii a partenerilor v-ar avantaja foarte mult, în măsura în care – în felul acesta – nu aţi fi constrîns să vă acomodaţi unei personalităţi străine, ci dimpotrivă, întrebările la care discuţia ar căuta să găsească un răspuns ar fi întotdeauna şi cu adevărat întrebări interesante pentru dumneavoastră.

În ceea ce mă priveşte pe mine personal, în clipa de faţă mă simt pe deplin pregătit să angajez două asemenea dialoguri cu dumneavoastră; primul dintre ele priveşte o temă asupra căreia mi-aţi atras atenţia în una din scrisorile trecute, şi care m-a preocupat şi pe mine din totdeauna, şi anume: „misiunea socială a scriitorului“. Concluziile la care am ajuns însă în această direcţie – dacă ar fi formulate cu sinceritate – probabil că nu ar putea fi publicate; sînt convins, de pildă, că menirea scriitorului constă în a apăra alte valori decît cele oficiale, şi asta nu numai în vremurile noastre, ci pe toată întinderea istoriei umane. Din moment însă ce astfel de formulări directe îmi sînt interzise (şi, dacă e să mă gîndesc numai la Esopul dumneavoastră din ultimul număr al Luceafărului – presupun că şi convingerile dumneavoastră în această direcţie au cam acelaşi conţinut) nu văd totuşi ce justificare ar mai avea discuţia noastră. Sînt mult mai optimist însă în ceea ce priveşte cea de a doua temă de discuţie la care m-am gîndit.

Peste două săptămîni vă va apărea cartea despre Maiorescu; ce ar fi să transform cronica la carte într-un dialog cu dumneavoastră? Vă cunosc scrupulul în această direcţie, dar consider că este complet neîntemeiat. Faptul că am o mare simpatie şi o mare preţuire pentru dumneavoastră îmi poate oare contesta dreptul de a scrie despre cărţile dumneavoastră? Principiul mi se pare excesiv de ascetic şi nu mi-1 explic decît ca o reacţie de refuz faţă de ceea ce au devenit şi faţă de modul în care s-au degradat în ultimul timp la noi relaţiile de prietenie între scriitori. În principiu însă, nu aveţi cîtuşi de puţin dreptate; ar însemna să îi reproşaţi şi lui Italo Svevo că a scris despre Joyce, şi lui Jacques Rivière că a scris despre Proust, şi lui Sartre că a scris despre Genet etc. Relaţiile de prietenie s-au transformat în tranzacţii vulgare numai datorită lui Adrian Marino sau Matei Călinescu sau Al. Piru sau Petru Popescu; factorul hotărîtor rămîne deci calitatea umană a scriitori1or. Îmi place să cred – iertaţi-mi prezumţia – că prietenia noastră este cu desăvîrşire ferită de asemenea degradări, datorită unor calităţi umane cu ceva mai înalte decît cele cu care a fost înzerstrat Adrian Marino, să zicem. Dacă nu am izbutit să vă conving, totuşi, sper că îmi veţi îngădui măcar să vă scriu cronica; m-aş bucura însă dacă aţi accepta ideea unui dialog.

În ceea ce priveşte celelalte teme pe care le-am putea dezbate împreună, aştept să le formulaţi dumneavoastră; bineînţeles, insist – în acelaşi timp – să nu renunţaţi cumva (din simplă atenţie delicată pentru mine) la ideea rotaţiei partenerilor.

Cu salutări cordiale,

Liviu Petrescu

Colaţionare şi revizie filologică: Oana Goia