Gabriela Lungu, Torino – oraşul cărţilor de mai

Ani întregi, în călătoriile mele în Italia, am ocolit Torino din cauza unei prejudecăţi complet lipsite de fundament, dar pe care de multe ori am auzit-o rostită şi de alţii: n-am ce să văd la Torino pentru că e un oraş industrial. Uitasem că, de fapt, Torino a fost prima capitală a Regatului unificat al Italiei, iar mai devreme, în secolul al XVI-lea, capitala Ducatului de Savoia, mutată aici de la Chambéry de către Emanuele Filiberto. Dar istoria lui e lungă, complexă şi importantă. Fondat de romani în urmă cu aproape două mii de ani, mai păstrează în reţeaua sa de străzi alcătuirea în formă dreptunghiulară – o geometrie perfectă, cu străzi lungi şi drepte, dând senzaţia că oraşul a fost desenat cu rigla.

Şi totuşi, farmecul oraşului rămâne neatins, mai ales când, străbătându-l la pas, descoperi că aceste artere largi sunt mărginite de kilometri întregi de porticuri, sub care se ascund buticuri elegante sau cafenele istorice. Faima de oraş industrial i-a fost dată de înfiinţarea, la sfârşitul secolului al XIX-lea, a celei mai mari fabrici de automobile italiene, gigantul FIAT. Periferiile oraşului au crescut enorm; mii de oameni, mai ales din sudul Italiei, au venit în cursul anilor ce au urmat să se angajeze aici. Această migraţie masivă şi povestea înfloritoare a uzinei din primii ani au contribuit decisiv la fixarea acestui clişeu urban.

Dar oraşul acesta, în parte industrial, în parte de o eleganţă aristocratică, a avut, mai ales în secolul al XX-lea, şi o viaţă culturală înfloritoare. Aici s-a dezvoltat nu doar venerabila UTET – una dintre cele mai vechi case editoriale ale Italiei, fondată la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi specializată în enciclopedii, dicţionare şi ediţii critice ale scriitorilor clasici –, ci şi legendara editură Einaudi. De numele oraşului Torino se leagă profund destinele şi activitatea literară a unor scriitori de referinţă precum Italo Calvino, Cesare Pavese, Primo Levi sau Beppe Fenoglio, iar dintre contemporani, Alessandro Baricco şi Alessandro Perissinotto.

Nu este, deci, de mirare că tocmai la Torino un antreprenor şi un librar au pus, în 1988, bazele primului Salon al cărţii, care de la a cincea sa ediţie se desfăşoară în clădirea fostei uzine FIAT. Clădirea, denumită Lingotto, o capodoperă a arhitecturii industriale, îşi închisese porţile pentru liniile de montaj după decenii la rând în care a fost inima producţiei de masă şi a geniului ingineresc italian. Ea şi le-a redeschis însă pentru kilometri de rafturi şi mese pline cu cărţi. În scurtă vreme, Salonul Internaţional de Carte de la Torino a devenit cel mai mare eveniment anual de acest gen din Europa, după cel de la Frankfurt.

Ediţia de anul acesta, cea de-a XXXVIII-a, s-a desfăşurat între 14 şi 18 mai şi, ca întotdeauna, în pavilioanele (cinci la număr) de la Lingotto, mii de profesionişti din domeniu s-au întâlnit cu sute de mii de vizitatori, căci Salonul, dincolo de dimensiunea sa comercială, este şi un formidabil festival cultural. În cele cinci zile au avut loc prezentări de carte, conferinţe, întâlniri cu scriitori, lecturi publice, expoziţii, concerte. Iar mottoul sub egida căruia s-au întâmplat toate acestea a fost inspirat de titlul singurului volum de poezii al Elsei Morante, Il mondo salvato dai ragazzini (Lumea salvată de copii), apărut în 1968, un titlu care trimite evident cu gândul la puritatea, rezistenţa şi capacitatea de revoltă curată pe care, uneori, doar tinerii o au în faţa unei lumi în derivă. Nu cred că putea exista un motto mai inspirat pentru situaţia în care omenirea se află în momentul de faţă.

Dar, dincolo de discursurile oficiale, spiritul acestui motto s-a simţit cel mai viu chiar pe coridoarele de la Lingotto. Am fost profund impresionată de mulţimea grupurilor de elevi, mai mari sau mai mici, care veniseră la Salon cu şcoala. Îi vedeai mişunând peste tot sau aşezaţi pe jos, în vreun colţ, pentru a-şi lua merenda (gustare) care nu lipseşte niciodată din ziua unui copil italian.

În 2026 am vizitat a patra oară Salonul de la Torino. Prima dată, în 2014, am mers din curiozitate: nu văzusem niciodată oraşul, iar despre Salon auzisem multe lucruri extraordinare. Apoi am revenit de alte trei ori. Îmi aduc aminte cu multă plăcere de anul – cred că era 2017 – în care am mers acolo împreună cu scriitorul Radu Ţuculescu. Îi tradusesem un volum de teatru publicat la o editură italiană şi l-am prezentat împreună la standul României, organizat în fiecare an sub egida Institutului Cultural Român de la Veneţia. A fost o experienţă unică, plină de emoţii şi de încântare.

Anul acesta, din păcate, zeii potrivnici s-au pus de-a curmezişul şi nu m-am mai putut bucura din plin de oraş, aşa cum o făcusem în anii precedenţi, când vizitasem pe îndelete marile muzee torineze: Muzeul de Artă Orientală (MAO), Muzeul Egiptean, Palazzo Madama şi Palatul Regal, pe care le recomand oricând cu mare căldură. Rareori am văzut în peregrinările mele nişte muzee atât de bine organizate. Deşi n-am mai putut să mă plimb în tihnă prin oraş ca altădată, admirându-i frumuseţile, am trăit totuşi şi anul acesta din plin experienţa Salonului: vânzoleala de acolo, prezentările de carte făcute uneori atât de tare, încât răsunau până hăt departe, mirosul paginilor proaspăt tipărite, întâlnirile cu scriitori pe care-i cunosc, cu traducători străini din italiană şi cu editori.

Cea mai mare bucurie a fost să o revăd pe Dacia Maraini, scriitoarea cu trei cărţi traduse în România, care, în 2024, a fost la Cluj, invitată la Festivalul Internaţional de carte Transilvania. De o vitalitate şi disponibilitate extraordinare, la cei aproape 90 de ani ai ei, a participat la cinci evenimente, mereu înconjurată de afecţiunea cititorilor şi a colaboratorilor. Să o asculţi vorbind cu atâta generozitate este o lecţie în sine despre cum scrisul, dar şi cititul, căci doamna Maraini este şi o cititoare de cursă lungă, te menţine tânăr.

Apropo de cititori, ceea ce mă uimeşte întotdeauna la salon sunt oamenii, vizitatorii veniţi într-un număr atât de mare încât, de exemplu, într-una dintre zile, din cauza afluenţei extraordinare de călători spre şi dinspre Salon, pur şi simplu s-a blocat metroul şi a trebuit să aştept la coadă mai bine de o jumătate de oră deblocarea lui. Într-o lume în care se deplânge tot mai des „moartea lecturii“, să vezi un întreg sistem de transport subteran paralizat nu de un meci de fotbal sau de un concert rock, nu de o grevă a transporturilor (cum deseori se întâmplă în Italia), ci de oameni care merg să cumpere şi să discute despre cărţi, este aproape un miracol. În acea jumătate de oră de aşteptare forţată în faţa scării rulante care ducea spre peron, mărturisesc că m-am simţit bine, înconjurată de o masă compactă de oameni de toate vârstele. Mulţi dintre ei deschiseseră deja volumele abia cumpărate, citind în picioare, sprijiniţi de stâlpi sau unii de alţii. Acea aglomeraţie sufocantă devenise, brusc, cel mai mare elogiu adus cărţii tipărite: o dovadă vie că literatura nu izolează, ci adună oamenii împreună.

În final, aş spune că zeii potrivnici n-au fost chiar atât de răi, rezervându-mi o surpriză incredibilă. Într-o dimineaţă, ieşind devreme din hotel ca să merg la farmacie, mi-a apărut în faţă un bărbat extrem de elegant, în costum gri impecabil, cu pălărie neagră, un pardesiu pe umeri şi inconfundabilul său păr alb, lung. Am înţepenit, nu-mi credeam ochilor. Am scotocit febril în rucsac după carneţelul de impresii şi m-am apropiat: „Puteţi, vă rog, să-mi daţi un autograf?“. S-a uitat la mine (atunci i-am văzut uimitoarea privire albastră) şi m-a întrebat scurt: „De ce?“. Ar fi trebuit să-i spun „pentru că sunteţi un mare scriitor“, dar, de emoţie, am bâiguit ceva despre premiul Nobel. În timp ce scria, am adăugat: „Eu vin din Transilvania“. „De unde?“, m-a întrebat el. „Din Cluj.“ „A, Kolozsvár…“. I-am mulţumit, l-am felicitat şi am purtat toată ziua în suflet emoţia întâlnirii, la Torino, cu László Krasznahorkai.