Radu Constantinescu, Privind înapoi cu… înţelegere

Am întâlnit de mai multe ori, pe parcursul lecturii volumului lui Gheorghe Săsărman, Amintiri. Volumul I (Până la bacalaureat). De ce mă ţin drept clujean, Cluj-Napoca, Editura Şcoala Ardeleană, 2026, expresia „privind acum în urmă“. O consemnez chiar la începutul acestor însemnări, întrucât ea rezumă expresiv demersul autorului pe parcursul unui impunător tom de aproape 400 de pagini. După o viaţă tumultuoasă, când capriciile sorţii l-au purtat, împreună cu familia, de la Bucureşti la Cernăuţi, şi de la Satu Mare, la Arad şi Cluj, pentru a se opri, în cele din urmã, la… München, acesta a găsit, în sfârşit, răgazul de… a privi în urmă şi a se aşeza la masa de scris pentru a-şi încredinţa amintirile hârtiei (computerului!). Nu din orgoliu, nu din vanitate sau din narcisism! Săsărman rămâne un lucid şi raţional martor al unor ani bezmetici, pe care încearcă să îi înţeleagă şi îi comentează în scop sapienţial, după modelul tradiţional cronicăresc, „ca să le fie de învăţătură, dacă nu şi altora, cel puţin urmaşilor mei…“ Mărturie care îl determină pe Dan Culcer, în consistenta postfaţă, să caracterizeze volumul drept „un testament intelectual şi moral care transformă memoria într-o datorie: o obligaţie faţă de sine, faţă de cei dispăruţi şi faţă de cei care vor veni“.

Deşi titlul trimite spre tărâmul sacru al aducerilor aminte, cu nelipsitul său cortegiu melancolic, Amintiri nu este o carte nostalgic-biografică. Săsărman nu scrie sentimental şi patetic, este ironic, lucid, cu bogate şi neaşteptate trimiteri culturale. Memorialistica sa, de o derutantă complexitate, pe măsura profilului său spiritual (arhitect, eseist, jurnalist cultural, autor de ficţiune), depăşeşte caracterul de autobiografie documentară, pentru a deveni, prin reconstrucţia culturală şi intelectuală a unei epoci, un adevărat roman al formării, dezvăluind continuitatea programatică a temelor sale literare predilecte: modelarea identităţii, raportul dintre biografie şi spaţiu ca formă de destin.

Istoria pe care ne-o propune Gheorghe Săsărman este cea a unei familii obişnuite din România secolului XX, văzută prin ochii unui copil, apoi adolescent, şi surprinde formarea unei conştiinţe în România comunistă – relaţiile afective într-un Cluj multicultural, limbajul epocii, şcoala, atmosfera socială şi urbană, experienţele care i-au modelat imaginarul literar. Percepţia este, firesc, subiectivă, o mărturiseşte de nenumărate ori pe parcursul povestirii, dar faptele ţin de adevărul istoric, respectat cu rigurozitate. Destinul familiei capătă relevanţă topit în destinul general al ţării, în contextul seismelor politice care zguduiau Europa. A reconstitui o epocă doar cu ajutorul memoriei este aproape imposibil; marea scenă a lumii se lasă greu descifrată. Autorul depăşeşte dificultatea cu rigoarea istoricului şi scrupulozitatea cercetătorului, nu falsifică, nu ideologizează, cercetează documente, hârtiile familiei, confruntă diverse surse, consultă puţinii martori rămaşi în viaţă, apelează masiv – şi recunoaşte aceasta – la serviciile internetului. Memoria sa fabuloasă (reţine poezii ale fratelui său, Bubi, scrise cu 70 de ani în urmă, sau cuplete ale sorei sale, Beti, prezentate în 1950, la festivitatea de terminare a şcolii!!) este dublată de o documentare impresionantă pentru a reconstitui o lume dispărută. Cu discreţie, el deschide o fereastră în timp cu vedere spre trecut. Clujean prin formaţie intelectuală, modelat de prestigioşi dascăli, în atmosfera de elită păstrată şi în acei ani tulburi, când Blaga putea fi văzut zilnic în drumul său de la Biblioteca Universitară spre locuinţa din Andrei Mureşanu, Săsărman evocă cu tandră afecţiune prestigioşi colegi de generaţie (acad. Ion Pop, Bill Stanciu, Doru Pop, Ionel Pantea, Horea Flămând, Gelu Neamţu, Horia Demian).

Pe parcursul volumului se revine insistent asupra relaţiilor dintre români şi maghiari. Pe bună dreptate, căci autorul aparţine unei familii cu rădăcini în ambele soluri etnice care configurează de secole pământul Transilvaniei (în familia mamei, unii fraţi au devenit prin căsătorie unguri, iar alţii au rămas români!). Amintirile sunt pline de personaje vii, români şi maghiari (unchi, mătuşi, prieteni, profesori, vecini) care convieţuiesc firesc, au relaţii normale, chiar dacă nu lipsite de tensiuni şi conflicte. Confruntat cu o asemenea mentalitate, însuşită de la cea mai fragedă vârstă, Săsărman se fereşte să dea verdicte, dar afirmă tranşant: „Crescut într-un asemenea context, sunt înclinat să privesc cu îngăduinţă punctele de vedere, inevitabil diferite, ale unora şi altora, şi nu o dată mă năpădeşte tristeţea, confruntat cu ecoul unor neînţelegeri, ca să nu spun mai mult, ivite în evoluţia relaţiilor dintre etniile Ardealului“. Concluzia sa are semnificaţia unui îndemn adresat generaţiilor actuale şi viitoare: „Dar cum să existe înţelegere (nu zic armonie) în absenţa cunoaşterii?“

Tot atât de adevărat este şi faptul că impunătorul volum este rodul temperamentului acut polemic al autorului, care reacţionează la avalanşa de scrieri memorialistice despre ororile regimului comunist, apărute la noi după decembrie 1989. Străduindu-se a-şi păstra obiectivitatea, el se întreabă dacă o asemenea prezentare a epocii nu riscă să rămână unilaterală: „O existenţă de peste patru decenii a unei ţări poate fi oare înţeleasă doar prin cheia Gulagului?… Cum arăta viaţa de zi cu zi, viaţa celor mulţi, viaţa normală? Şi, mai ales, cum trăiau cei care, de bună credinţă sau încă nevârstnici, s-au lăsat amăgiţi de idealul unei lumi mai drepte…?“ Nu este nostalgie în această notaţie, ci aspră luciditate, subliniată ca atare şi de Dan Culcer în postfaţa amintită: „Într-o epocă în care memoria colectivă a fost adesea deformată, iar biografiile adaptate presiunilor politice, Săsărman îşi asumă riscul de a vorbi despre propriile naivităţi: cravata roşie, entuziasmul pentru cântecele comuniste, incapacitatea de a percepe, la început, agresivitatea simbolică a propagandei. Dar, în loc să transforme aceste amintiri în pretexte pentru o autocritică tardivă, autorul le tratează cu onestitatea celui care vede în ele mărturia unei vârste şi a unei lumi“. Ca de pildă în episodul când Mişu, fratele cel mare, întors în vacanţă de la Moscova, unde era student, aduce întregii familii un geamantan de cadouri. Cel mai încântat era micul Gică, autorul, care îşi luase în primire cu entuziasm nevinovat, creioanele colorate. La mai bine de şapte decenii de la această banală întâmplare, el realizează efectul manipulator al darurilor asupra sufletului său de copil. „Căci interferând cu propaganda sovietică difuzată pe toate canalele, apariţia lui Moş Crăciun în modesta noastră locuinţă era, pentru mine, o de nezdruncinat dovadă de autenticitate.“

Trimiterea din titlul cărţii către marele povestitor al literaturii noastre are acoperire literară. Măruntele întâmplări din viaţa familiei, generatoare de bucurii dar şi de tristeţi, sunt evocate cu ironică duioşie. Lui Săsărman îi place să povestească, o face cu voluptate, se desfată cu savoarea cuvintelor, se răsfaţă cu sonorităţile lor, creează suspans, tensiune. Ca într-o Halima modernă, poveştile se înşiră ca mărgelele pe aţă, una se naşte din cealaltă, sunt anunţate anticipat pentru a suscita curiozitatea („dar asta e altă poveste, voi reveni“). Prozator versat, autorul uzează frecvent de trucul lui „va urma“. Cititorul este „momit“ cu promisiunea unei continuări palpitante şi, ca într-un veritabil foileton, aşteaptă cu nerăbdare să ajungă le episodul următor. Stilul este fluent, pigmentat cu glume şi anecdote din epocă. Expresii ca: s-ar zice că…, vă scutesc de amănunte..., cu totul altfel s-a întâmplat…, întreţin relaţia colocvială între autor şi partenerul de lectură.

Sub semnul memoriei, întărind astfel componenta sa afectivă şi vizuală, sunt concepute şi coperţile volumului, cu vestigii istorice ale Clujului, realizate de autor în acuarelă, în anii studenţiei la arhitectură.

Neîndoielnic, Gheorghe Săsărman are vocaţie de cronicar şi, mai ales, conştiinţa misiei sale. Când, ostenit, închide călimara/computerul, el exclamă cu satisfacţie: „Pot spune liniştit, cu mâna pe inimă, că sunt un om norocos, împăcat cu soarta lui“. Îl aşteptăm cu mare interes pe „norocosul“ scriitor cu următorul volum al trilogiei memorialistice.