Dan Gulea, Inventarea tatălui de-a lungul timpului

Paradoxalul la Florin Toma ia de această dată o formă specială, pentru că autorul face primii paşi dincolo de teritoriul ficţiunii, marcat de Depozitul de bătrâni (2016) sau Scrisoare din Penumbria (2023). Un titlu precum Bunăstarea de rău. Deambulări epice, mofturi savuroase, ambuteiaje lirice (Iaşi, Editura Junimea, 2025, 288 p.) se înscrie în jocul intertextual, de „întoarcere“ a unor cunoscute sintagme şi expresii, joc ce se prelungeşte mai departe în subtitlurile volumului, mergând până la frazarea în capitole; primul dintre ele, „Biosfertul de nemurire“, ar putea trimite la afirmaţia lui Warhol, potrivit căreia oricine are dreptul la „un sfert de oră de celebritate“ în epoca televiziunii, în epoca reproductibilităţii tehnice a operei de artă. Doar că la Florin Toma sfertul de oră (cu propensiuni academice) devine într-un joc cu trimiteri noiciene „biosfert“ al unui termen care, oricum, este indivizibil – nemurirea.

Cartea „joacă“ pe mai multe strategii sau straturi (memorialistică, amintiri, călătorii, evocări, portrete), fapt anunţat chiar de coperta I, prelungit pe clapetele volumului, prin ambivalenţa unei cărţi de joc, într-o imagine gândită de artişti vizuali precum Florin Andreescu şi Valentin Craina; astfel, autorul joacă – imaginea este inversată sau dreaptă, după cum ne raportăm la ea.

Este vremea rememorării aşadar, „la deplina imaturitate“, momentul în care autorul mărturiseşte că „vălmăşagul, acest haos de buzunar, adică plata la întreţinerea nesiguranţei, este, de fapt, veritabila «bunăstare de rău» ce ne însoţeşte toată viaţa, de la ivire până la ieşire“ – în speţă, „ceea ce ar trebui să pună ordine în proiectele şi imageriile noastre“.

Povestea eului, spusă direct de această dată, începe cu unele confesiuni „despre ploieştenitate“, făcând un portret al copilului crescut doar de mamă, într-o mahala ploieşteană, cea păstorită de o figură plină de har a ortodoxiei, părintele Galeriu – mahalaua Sf. Vasile. Sufletul de copil care merge pe jos vreun kilometru pe Calea Câmpinii, de acasă până la grădiniţă, în fiecare zi, singur, fie ploaie, fie vânt, poartă această dezamăgire, manifestată mai întâi inconştient, a absenţei tatălui; subiectul reverberase în proza lui Florin Toma încă din volumul de debut, Peisaj cu fluturi noaptea (nuvele) din 1986, unde „Un caz de libertate“ este dedicată „eternului meu TATĂ…“, o poveste despre anii de îndobitocire ai serviciului militar obligatoriu.

O disensiune faţă de autoritate aşadar, într-o relaţie complexă, de atracţie şi de respingere, despre care autorul vorbeşte în Bunăstarea de rău, invocându-l pe redactorul cărţii sale de debut, Mircea Ciobanu, care a avut grijă să păstreze în cuprinsul volumului povestea din „Dincolo de început“, cea a unicii întâlniri a băiatului cu acel tată dintotdeauna absent, sub semnul revelator al unui măr roşu.

Apropiat stilistic de Radu Cosaşu, scriitorul care i-a scris prezentarea la debut în revistă, în anul 1978, Florin Toma este un căutător al tatălui în toate aceste amintiri din prima parte a volumului, în descrierile unui Ploieşti rece, ostil, înzăpezit, acoperit de ceaţă, în primii paşi ai vieţii unui copil fără tată. Iar un prim tată ar putea fi, prin matricea stilistică, Radu Cosaşu. Sau Mircea Ciobanu, un rafinat căutător al sensurilor atemporale, autor al Istoriilor şi editor, coordonator de colecţii la Editura Cartea Românească. Sau poate Părintele Galeriu – al cărui cin bisericesc este ortografiat, iată, cu majusculă.

O a doua mare parte a volumului este închinată „deambulărilor“: sunt jurnale şi relatări de călătorie, anunţate încă din ludica „Predoslovie“ a volumului, ce trimitea printr-un titlu apocrif la însemnările de început de veac XIX ale boierului Dinicu Golescu: „Relaţie asupra călătoriei ce o am făcut cu tata la ţară“; astfel, chiar şi într-un titlu apocrif, reapare trimiterea în stil infantilizant la „tată“; într-o permanentă permutare sintagmatică, utilizând cuvintele-valiză în stil Creangă-Lewis Carroll, centrul volumului pe care îl gândeşte autorul este o „Relaţie asupra călătoriei ce o am făcut cu viaţa în contra“. În loc de „tată“ apare deci „viaţa“, plus importanta formulare „în contra“, ce arată amintita împotrivire, al cărei model poate să fie luat din acelaşi tip de tensiune formulată de Radu Cosaşu în Supravieţuiri. Deşi tatăl lui Cosaşu era un părinte burghez preocupat de creşterea copilului, descoperirea de către Oscar (Radu Cosaşu) a noii religii a comunismului îl determină pe fiu să rupă, într-o primă etapă, orice relaţie cu familia – cu tatăl.

Absenţa pe care o înregistrează Florin Toma este diferită şi de cea exprimată de Gellu Naum, în Tatăl meu obosit, volumul care îl portretiza, la un moment dat, pe Andrei Naum, tatăl ce pierea pe câmpia Mărăşeştiului pe când fiul nu avea nici trei ani; acolo, Naum face mai mult: ţine un discurs împotriva discreţionarului, împotriva autorităţii de inspiraţie totalitară („mă săturasem de atâta tată“).

Cât despre părinţii literari, întotdeauna trebuie subînţeles Caragiale (anunţat de „specia“ moftului încă din titlul volumului), şi atunci când Florin Toma vorbeşte despre Bucureşti sau „cartierul de sud al Ploieştiului“ – şi atunci când vede cu ochii larg deschişi întreaga lume. În jurnalul de călătorie ce completează paginile memorialistice despre copilărie şi despre modelele părinteşti, Florin Toma se autoironizează, dar este şi caustic la adresa celorlalţi când scrie despre „spasmofilii pariziene“ (subintitulate „jurnal cu dus-întors“), când călătoreşte pe Coasta de Azur, în Sicilia sau în Grecia eternă. Ironia truculentă, cu nuanţe de Witz, devine pentru autorul Bunăstării de rău mai mult decât oricând o formă de apărare faţă de agresivitatea intrinsecă a lumii, pe care o va fi resimţit copilul de pe Câmpinii, o agresivitate pe care a învăţat să o recunoască.

Iar figura tatălui rămâne pe mai departe tutelară, chiar şi în secţiunea de cronici artistice şi literare a cărţii: când scrie despre Ionesco (alt faimos conflictual cu tatăl, după cum a demonstrat Marta Petreu în volumul Ionesco în ţara tatălui – România), Florin Toma nu o face întâmplător, mai ales că este un text ce comemorează 20 de ani de la trecerea în nefiinţă a dramaturgului. Sau împotrivirea faţă de gestul tatălui în articolul despre actorul Ştefan Ciubotăraşu şi descoperirea vocaţiei de scenă: „s-a născut într-o familie de ţărani săraci şi, la 11-12 ani, a fost urcat de tatăl său (care lucra la CFR!) într-un marfar şi trimis la Bucureşti, pentru a învăţa meseria de pantofar. A ratat. S-a îndrăgostit. Fiindcă a dat de «gustul de otravă dulce al teatrului»“.

Faptul că scriem poate despre o singură temă toată viaţa tinde să devină o axiomă în cazul prozatorilor: Preda scrie despre această temă a tatălui, Rebreanu vede mai mult fiul – iar exemplele ar putea continua.

Un convins francofil, stilist semnificativ, Florin Toma exprimă uneori mai mult decât lasă să se întrevadă jocul de cuvinte din titlul Bunăstarea de rău: reîntoarcerile în trecut pe care le săvârşeşte au ceva din confortul şi totodată inconfortul unei canapele freudiene; limita respectivă poate să fie numită cu adevărat subtilă, precum este şi efortul autorului de a rămâne pe acest biais. Cele trei subtitluri ale volumului sunt formate pe baza aceleiaşi disparităţi fundamentale, reunind o lume complexă, surprinzătoare prin ceea ce spune şi, fireşte, prin ceea ce nu spune.