Iulia Micu, Jocul vieţii şi al morţii

Nu sunt aici, cartea lui Karácsonyi Zsolt, apărută iniţial în limba maghiară cu titlul Belsø tízezer (Cei zece mii din interior, 2023) şi transpusă în româneşte de George Volceanov, care semnează şi prefaţa (Cartea Românească, 2024), descrie o inedită explorare a condiţiei umane şi tematizează statutul scriitorului, rolul literaturii şi al imaginaţiei în lumea contemporană. În coerenţă cu celelalte scrieri ale autorului, întâlnim şi aici stilul experimental, reflexiv, postmodern şi liric, care face notă distinctivă în peisajul literar autohton dominat de autoficţiune, de realismul social, de romane ale memoriei care oglindesc, cu precădere, anxietăţile lumii postcomuniste. Apropiată mai degrabă de literatura central-europeană contemporană, drama în jurul căreia se construieşte povestea din Nu sunt aici este una identitară, profund umană, individuală, şi reflectă alienarea, condiţia omului în faţa morţii, lupta individului cu sine însuşi, cu infernul propriei conştiinţe, cu neantul. Dens, construit aluvionar, centripet, liric, cu nuanţe împrumutate din filosofia existenţialistă, textul se refuză intenţiilor de a fi rezumat, scapă normelor interpretării unui roman obişnuit şi clasificat ca atare. Acest lucru nu se datorează doar lirismului său, fluxului continuu de fapte legate între ele prin punţi fragile, cât şi personajelor cu nume şi statut generic: Bătrânul, spune chiar autorul, „poate fi oricine“, la fel şi Îngrijitoarea, Fiica, Ghidul, Turiştii. Dincolo de lipsa limitelor precise ale cadrului se poate identifica, totuşi, structura intimă a fabulei, încadrabilă, fără îndoială, artei poetice a romanului modernist, epopeic, caracterizat prin depăşirea raporturilor epice, tocmai datorită unui tip de relaţie fluidă între creator şi obiect.

Cartea se construieşte în jurul unui singur personaj, Bătrânul, şi debutează cu descrierea degenerescenţei acestuia ca o mişcare de reflux a individualităţii, concretizată prin declinul amintirii, sugerat prin varii metafore simbolice şi psihologice ale prăbuşirii şi ale scufundării. Din punct de vedere arhetipal, vorbim despre o catabază. Coborârea în străfundurile fiinţei este descrisă epopeic. Totuşi, modelele arhetipale nu sunt explicite şi nici nu urmăresc să confere poveştii efectul monumental pe care îl căuta odinioară mitopoetica modernistă. Ecourile motivelor mitico-arhaice (magul înţelept, eroul, călătoria iniţiatică, dublul, călăuzele etc.) apar mai degrabă indirect, într-o formă discretă, fragmentară şi postmodernă, dezvrăjind miturile şi coborându-le în cotidian. Karácsonyi nu reconstruieşte poveşti mitologice, ci foloseşte structuri simbolice, recurge la vechi scenarii mitico-rituale pentru a recrea un anumit tip de atmosferă ontologică, primordială, pentru a transmite eliptic, sapienţial, o viziune foarte personală a condiţiei omului în lume.

Personajul călătoriei metafizice navighează „până la marginea amintirii“ ca o axă principală a fabulei, un fel de Axis Mundi textual, simbolic şi aparţine arhetipului masculin al magului. E un trickster, un şaman făuritor de lumi, deţinător al unei puteri spectrale, dar este, în acelaşi timp, în declin. Aminteşte de „moşul“ viteaz şi înţelept Väinämöinen, (frate mitologic al biblicului Noe), din epopeea finlandeză Kalevala, bard şi semizeu deopotrivă, care va fi salvat de la naufragiu de totemicul vultur uriaş şi transportat în marele Ţinut al Nordului. Dar este mult mai mult de-atât, o sumă de invarianţi reflectând o construcţie arhetipală de sine stătătoare, acel erou cu o mie de feţe (J. Campbell) care oglindeşte multe alte trăsături patriarhale, magice şi civilizatoare din mitologia nordică, mesopotamiană, clasică (greacă şi romană), egipteană şi chiar din cultura populară românească. Bătrânul este Zeul-câine, Anubisul egiptean cu cap de şacal care întâmpină sufletul la intrarea în lumea de dincolo, are pleoapele tatuate ca celebrul Odin, maestrul cunoaşterii prin sacrificiu din cântecele islandeze, Edda; călătoria sa repetă traseul regelui sumerian al Urukului, Ghilgameş, pornit în căutarea nemuririi, întâi captiv în ţinutul subteran al zeiţei infernului Ereshkigal, apoi ghidat de Šiduri, tânăra cârciumăriţă divină (din povestea de pe Tăbliţa a X-a), spre insula lui Utanapištim, dar nu înainte de a fi sfătuit să trăiască clipa. Este, de asemenea, un Heracles în grădina Hesperidelor, un Odiseu navigând pe mările tulburi ale memoriei în căutarea desăvârşirii de sine sau Orfeu-Dionysos sfâşiat de umbrele propriilor amintiri-bacante care se rotesc, purpurii, în soarele dogoritor, descriind un frenetic dans al morţii. Parcursul său e vegheat îndeaproape de Illmarinnen (o variantă cu consoanele dublate a fierarului cosmic din Kalevala), zeul făuritor al cerului şi metaforă a unei forţe providenţiale, un protector divin care îl observă rezervat, dintr-un spaţiu intermediar, de pe prispă, şi intervine rar, intercesor între lumea eroului şi cealaltă lume, a spectatorilor (imagine alegorică a cititorilor) care aşteaptă extra muros, în spatele Gardului, curioşi să vadă cum evoluează Bătrânul şi, odată cu el, povestea.

Spaţiul exterior este restrâns, bine delimitat şi claustrant, un decor schematic, împărţit în trei zone, şi ele simbolice. Pragul, umbrarul şi poteca până la Gard, sub soarele dogoritor, asigură scena pe care se joacă spectacolul decrepitudinii, al diluviului şi al dizolvării în contrast cu vasta deschidere a spaţiului interior în care are loc transformarea metafizică şi existenţială, fezandarea. Este locul unde se performează un sinistru totendanz, într-un balans perpetuu între umbră şi lumină, şi e totodată insula nemuririi, ultima redută a eului ameninţat mereu de pericolul desfiinţării. În schimb, călătoria interioară dobândeşte proporţii hiperbolice. Ea se deschide spre nenumărate poveşti care se nasc unele din altele într-un delir fluid, tipic parcursului descendent al eului care se scufundă tot mai adânc în teritoriul magmatic al inconştientului. Când încearcă să sondeze toate limitele lui a fi în lume, autorul mizează pe imaginaţie şi pe fantastic. Întreaga carte descrie o lungă metaforă a mişcării de reflux a existenţei, a căderii şi a căutării unei căi de a răzbate la suprafaţă, într-o continuă confruntare între esenţa apolinică şi cea stihială a personalităţii umane, arătând că nu finalitatea parcursului contează, ci experienţa imaginară a drumului, încercarea de a naviga în lumea de dincolo de barierele percepţiei obişnuite. Simbol al luptei lui Siegfried cu balaurul, la intersecţia psihologiei şi a psihanalizei cu mitologia, textul poate fi citit ca fină analiză a degenerescenţei asociată cu pierderea treptată a statutului eroic, vizionar şi civilizator al propriei vieţi, dar şi ca o alegorie distopică a supravegherii, a evoluţiei controlate într-o societate a spectacolului, dacă ne referim la imaginea Ţinutului Periferic descris ca „manifestare a voinţei colective de a răzbate spre centru“, dar şi la dezindividualizarea personajelor: „Cu toţii suntem glasuri“, spune Bătrânul. Astfel, existenţa în lume se măsoară prin diferenţa între „cel care a ajuns cândva într-un fluviu“ şi „cel ce a ajuns sub nivelul apei“.

Într-adevăr, Karácsonyi nu face portrete, ci le abstractizează, le ridică la rang de idee. Personajele sale, generice, se definesc prin gesturile pe care le fac, sunt identificabile la nivel simbolic. Limbajul conotativ, construit cu ajutorul metaforelor, al sugestiilor, cultivă observaţia intelectuală şi se caracterizează prin preferinţa pentru imagini surprinzătoare. Prin sondarea fluxului interior, textul aminteşte de stilul lui Joyce (din Veghea lui Finnegan) şi de Proust, datorită preferinţei pentru tematizarea amintirii. Este joycean datorită subiectivităţii, a interesului pentru limbaj, pentru redarea unei realităţi fragmentate şi instabile, dar şi prin faptul că cititorul e solicitat să participe la procesul de reconstrucţie a sensului. Apropiat în egală măsură de lirismul postmodern, autorul nu urmăreşte revoluţionarea limbajului, ci condensarea lui. Preferă sugestia, atmosfera şi, cum am văzut, dă câştig de cauză imaginarului şi teatralităţii. Energia textului e centripetă, aluvionară, orientată spre interiorizare şi dominată de o fragmentare melancolică, meditativă. Analizând destinul uman ca pe un joc frenetic al vieţii şi al morţii, Karácsonyi Zsolt demonstrează în Nu sunt aici, poetic şi poietic deopotrivă, ideea că lumea care ne înconjoară este de fiecare dată măsura minţii şi a sufletului cuiva.