Ştefan Melancu, Cu şi după Steinhardt

Un prim aspect ce merită remarcat în volumul Proximităţi şi mărturisiri (Editura Polirom, 2025, ediţie revăzută şi adăugită) – semnat de Ioan Pintea, poet aparţinând ultimului val optzecist şi remarcat printr-un imaginar liric particularizat în arealul formaţiei sale teologice – este cel legat de semnificaţia pe care o dezvoltă titlul acestui jurnal. Simplu la prima vedere, ascuns parcă sub modestia termenilor, acesta redă, în fapt, o sugestie puternică, derivată din chiar experienţa ecleziastică, de preot devotat, a autorului: proximităţi trimiţând, firesc, înspre prezenţa empatică a aproapelui, vieţuirea alături de şi pentru semeni (într-o înţelegere inclusiv christică), şi totodată înspre o aşezare de ordin intelectiv şi spiritual, prin situarea în preajma diverselor personalităţi evocate, a lecturilor multiple şi diversificate sau a faptelor, întâmplărilor pe care le prezintă; mărturisiri, cu reprezentarea a chiar condiţiei confesive pe care o presupune un astfel de tip de scriere, cu redarea deschisă a gândurilor, a reflecţiilor, a convingerilor, a bucuriilor şi a neliniştilor puse, prin intermediul conţinuturilor, în faţa cititorului, odată cu un acelaşi substrat existenţial pe care îl poartă cu sine practica preoţească a autorului.

Un alt aspect relevant este cel legat tocmai de specia în care se înscrie. Proximităţi şi mărturisiri este un jurnal după cum o indică nu doar subtitlul, ci mai ales specificul scriiturii, ilustrat, între altele, prin tehnica fragmentului, asimilat, în viziunea diaristului, vieţii înseşi trăite şi la care autorul trimite în câteva rânduri în cuprinsul volumului – citându-l, de pildă, pe Cioran: „În viaţă nu există concluzii definitive, de aceea şi eu scriu sub formă de fragmente, pentru că niciodată nimic nu e încheiat, aşa cum nu e nici viaţa“; sau, într-o notaţie reflexiv-meditativă, aşezându-şi scrierea sub semnul „orgoliosului“ şi al „viciului“: „Jurnalul pe care îl scriu de câţiva ani buni încoace a devenit viciu. (…) Cred că fragmentele pe care le aştern aproape zilnic pe hârtie au devenit, deja, preafrumoase sirene ale păcatului.“; ori, translatând gândul cioranian, amintit mai înainte, într-un spaţiu al revelaţiei christice redate în cheie hermeneutică: „Nimic nu e întreg; senzaţia că e ceva împlinit în viaţa asta e o iluzie, e un vis. Absolut totul e fragment. Doar viaţa veşnică, doar Învierea face ca iluzia să se spulbere şi, în sfârşit, să vedem faţă către faţă întregul“. (În paranteză fie spus, există în reflecţia de aici, alături de iluminarea sacerdotală a gândului, şi sugestia titlului celei mai recente dintre antologiile poetice ale autorului, Faţă către faţă, din 2019). Dincolo de acest aspect ţinând de specificul scriiturii diaristice asumate ca atare, jurnalul lui Ioan Pintea este însă, fapt observat de majoritatea comentatorilor, oarecum atipic, eludând cu bună ştiinţă una din convenţiile statuate ale speciei, respectiv cronologia riguroasă a notaţiilor, autorul concentrându-se cu predilecţie pe notaţia propriu-zisă a impresiilor, trăirilor, gândurilor aşternute în pagină, şi nu neapărat pe o marcă precisă a temporalităţii. Cu două excepţii, singurele, cred, existente în corpusul volumului: cea privind evocarea legată de înmormântarea lui Steinhardt, cu totul exactă („2 aprilie 1989, ora 12:30, Rohia. Înmormântarea Părintelui Nicolae“), cu notarea, între alte amănunte, a celor prezenţi (inclusiv a lui „Adrian Păunescu. Moment de perplexitate!“), a trăirii aparte a diaristului, marcat de dispariţia marelui său model spiritual, şi a cuvintelor celui care vorbeşte în numele celor de faţă: „Plâng. La intrarea în cimitir vorbeşte un singur scriitor: Adrian Popescu. Despre N. Steinhardt şi sapientia cordis. Simt cum, de dincolo de dulceaţa cuvintelor, se rostogoleşte spre mulţime Adevărul, întregul Adevăr“; cealaltă aparţinând, în fapt, unei addenda a jurnalului, care încheie întregul volumului, cu datarea unui poem dedicat lui Mateiu Caragiale şi N. Steinhardt, „27-29 iulie 2024“, poem publicat în aceeaşi perioadă şi într-unul din numerele Apostrof-ului, urmat de un citat aparţinând unui cunoscut eseu din anii ‘80 pe care „monahul de la Rohia“ l-a scris invocându-i pe craii mateini. În rest, alte indicii temporale pot fi deduse doar în linii mari şi în diverse moduri, din repere precum: lecturile consemnate (cărţi de referinţă, publicate în ultimele decenii şi asupra cărora autorul reflectează cu acuitate); fapte evenimenţiale ce reţin o atenţie specială (cum este cel legat de moartea Monicăi Lovinescu, din aprilie 2008, prilejuind o admirativă întoarcere în timp a diaristului, evocându-i portretul şi legătura afectivă cu Steinhardt); sau, cu totul emoţionant, cel referitor la traducerea în engleză a Jurnalului fericirii şi lansarea acestuia la New York şi la Londra, lucru întâmplat în primele luni ale anului 2025); trimiteri înspre cărţi aflate în lucru, cum este poemul bet haim, „din care am publicat un fragment în România literară“ (în nr. 36-37/2025); sau, pentru a mai oferi un reper, evocarea meditativă a unor locuri cu o aură singulară, precum Chintelnicul, unde autorul a fost hirotonosit ca preot la începutul anilor ‘90, impunând, din chiar prima pagină a jurnalului, imaginea părului „bătrân“ din curtea casei parohiale („Mă simt bine şi fericit sub părul bătrân de la casa parohială. L-am fotografiat de câteva ori: sub cerul senin, în soare, în furtună, sub ploaie. Face parte dintre confidenţii mei.“), reluarea imaginii acestuia fiind şi cea care încheie jurnalul propriu-zis, indicând odată cu parcursul scrierii (în vreo treizeci ani, putem deduce) şi un simbolism aparte, cel al vieţii marcate nu doar de curgerea timpului, ci şi de inexorabilul uitării.

În privinţa conţinuturilor, prezentarea acestora ar merita un spaţiu aparte, date fiind palierele şi dimensiunile multiple pe care le desfăşoară, într-o stilistică ce pune la un loc diaristul, poetul, moralistul şi teologul, ipostaze pe care le îmbracă aici Ioan Pintea. Există, în acest sens, mai întâi o dimensiune a lecturilor şi a relecturilor (scriitori şi gânditori din toate timpurile, alăturaţi textelor sacre, Evangheliilor, Psalmilor, Patericului cu Părinţii Pustiei), parcurse la modul vorace („Citesc enorm“), într-o empatie aparte („Copleşit de emoţie şi topit de încântare“) şi cu sentimentul cvasiîntemeietor al depăşirii, prin intermediul lecturii, a spaimelor existenţiale ce împovărează realitatea cotidianului („Realitatea e mereu înspăimântătoare. Ca să o poţi înţelege, ai nevoie să citeşti cărţile esenţiale.“), multe dintre acestea constituindu-se în lecturi admirative „de zile mari“ (aşa cum se întâmplă cu Jurnalul Părintelui Alexander Schmemann), altele, în schimb, cum este cazul Jurnalului lui Pierre Drieu La Rochelle, trezindu-i stupoarea – „o carte urâtă, în faţa căreia ţi se cer dreaptă judecată şi cumpătare“. Există apoi evocările spaţiului natal, readus în planul prezentului, cu Runcul copilăriei („Dor de Runc“, notează undeva autorul) şi al anilor de şcoală, cu părinţii şi bunicii prezentaţi admirativ şi nostalgic (emoţionantă fiind imaginea tatălui, redată într-un scurt poem dinspre finalul jurnalului). În sfârşit, e de văzut, într-un mod cu totul semnificativ, dimensiunea constituită în ceea ce poate fi considerat veritabilul centru de greutate al întregului jurnal, proiectat în jurul imaginii personalităţii lui N. Steinhardt. Astfel, peste o sută dintre notele, consemnările, reflecţiile autorului îl privesc pe Steinhardt, fixând, în pagini memorabile, portretul acestuia, încărcătura spirituală infuzată, evocarea dialogurilor formatoare avute îndeosebi în spaţiul Rohiei („Pustia înverzită a Rohiei“) şi prezenţa binefăcătoare a maestrului spiritual în preajma ucenicului („Am trăit cu voluptate de ucenic apropierea de Părintele Nicolae. Pentru mine el a fost Avva, Antrenorul“), legăturile cultivate şi întreţinute cu nenumărate personalităţi (semnificativă fiind, în această direcţie, afirmaţia lui Cioran dintr-o scrisoare către Arşavir Acterian: „Pe plan spiritual, ne e superior tuturor. E într-adevăr un miracol cum în preajma lui te simţi dintr-o dată mai bine“). În acelaşi mod, sunt evocate cărţile mentorului său, scurtele ieşiri din spaţiul Rohiei (la Beclean, Bucureşti sau Bistriţa), rememorarea anilor de închisoare şi a universului lecturilor – între acestea, în prim-plan aflându-se Proust („Proust se află pretutindeni în opera lui Steinhardt“), în narativul căruia şi-a putut găsi, alături de cele trei soluţii de supravieţuire într-un univers concentraţionar prezentate în Jurnalul fericirii, o „a patra soluţie“, cea a „supravieţuirii prin anamneză“, dobândită proustian „prin tehnica memoriei involuntare“. Iar redarea exemplelor legate de dominanţa pe care Steinhardt o are în paginile jurnalului ar putea continua încă. Încheind, aş mai adăuga la cele spuse că Proximităţi şi mărturisiri este cu adevărat o carte exemplară, desfăşurată cu imaginea şi moştenirea spirituală a lui Steinhardt mereu alături.