Ion Vartic, Hazardul le potriveşte

E ciudat cum hazardul potriveşte adeseori lucrurile. Iată ce mi s-a întîmplat zilele acestea. Un prieten, desfăcîndu-şi biblioteca din Bucureşti, mi-a dăruit cîteva cărţi. Una m-a intrigat: Clujul literar şi artistic. Almanah al Asociaţiei scriitorilor din Cluj, 1983, redactat de Nicolae Prelipceanu, Eugen Uricaru şi Veress Zoltán. Ce-mi mai trebuie mie şi acest almanah, mi-am zis eu iritat, nu-mi ajung grămezile de cărţi ce zac în tot felul de colţuri din casă, nemaiavînd loc în bibliotecă? Dar, pînă la urmă, nerezistînd curiozităţii, m-am apucat să-l răsfoiesc, uitîndu-mă mai întîi la numele celor care colaborează la almanah. Primul sentiment a fost unul de dezolare. Mi-am dat seama că destui dintre autorii textelor au dispărut între timp – unii poate definitiv – din memoria criticii şi istoriei literare de azi. Tare scurtă şi iluzorie mai poate fi notorietatea în lumea literelor. Dar, pe măsură ce citeam textele, în mod paradoxal, antologia mi s-a părut tot mai interesantă, în special cu secţiunea Confesiuni, conţinînd incitante Amintiri şi peisaje transilvane (ca să folosesc chiar titlul primului text memorialistic semnat de criticul şi poetul Victor Felea). Printre semnatari ai altor „recapitulări sentimentale“, în ordinea în care sînt paginaţi, îi mai menţionez pe Marcel Constantin Runcanu, Nicolae Prelipceanu, Panek Zoltán, Adrian Popescu, Aurel Şorobetea, Dorin Tudoran („Între puţinele adrese ce le ştiu pe dinafară este şi «Cluj, Str. Bisericii Ortodoxe, 12»“, pe care o cunoşteau pe atunci mai toţi literaţii din ţară, pentru că acolo locuia Mircea Zaciu), Fodor Sándor, Horváth Imre, Lászlóffy Aladár, Szilágyi István, Csávossy György, Aurel Gurghianu ş.a. Curios am fost să citesc mărturisirea voalat dramatică a lui Tompa István despre contradicţia dintre locul lui nativ şi acela spiritual nativ, întrucît, mai întîi, îl cunoscusem, ca personaj, citind Casa călăului, romanul plin de (auto)cruzime al Andreei Tompa.

În almanah urmează o mică proză clujeană, Şalul, a lui Beke György. Mi-am amintit cu ocazia aceasta că Beke György a publicat, în 1972, o carte intitulată Fără interpret, ce conţine „Convorbiri cu 56 de scriitori, despre relaţiile literare româno-maghiare“. E vorba aici despre scriitori ardeleni de limbă maghiară, care evocă momentul de criză identitară pe care l-au avut după terminarea războiului mondial, în 1918, cînd Transilvania a devenit provincie a Regatului român. Acelaşi lucru s-a întîmplat atunci şi cu scriitorii germani din România, grupaţi în jurul revistei Klingsor (îl citez aici doar pe romancierul Adolf Meschendörfer). Şi, cu acest prilej, pentru a-şi contura un profil identitar propriu, şi literaţii maghiari, şi cei germani au teoretizat şi materializat conceptul artistic de transilvanism, avînd, totodată, „ca sarcină culturală primordială“ cultivarea relaţiilor cu scriitorii români. Despre acest lucru găsim referinţe excepţionale în cărţile lui Ion Chinezu, critic literar pe nedrept uitat astăzi. Conceptul acesta de transilvanism s-a reactualizat într-un mod foarte substanţial şi astăzi nu numai prin proza Andreei Tompa, ci şi prin cea a lui Joachim Wittstock, ca şi prin traducerea, în fine, a Trilogiei transilvane a lui Bánffy Miklós. Men­ţionez totodată că există astăzi şi o linie românească a transilvanismului ilustrată de Marta Petreu, în Acasă, pe câmpia Armaghedonului, Alexandru Vlad, în Vin ploile, Mariana Vartic, în Timp rătăcit, Hanna Bota, în Trei femei, cu mine, patru, Angela Martin, în trilogia ei romanescă.

Revin la cartea de interviuri a lui Beke György, în care apar amănunte interesante despre discuţiile ardeleneşti din anii imediat următori sfîrşitului Primului Război Mondial. Discuţiile aveau loc la Clubul Ziariştilor din Cluj sau la „mesele literare“ din cafeneaua de la Hotelul New York, din acelaşi oraş, unde se făceau „partide de vorbă“ între literaţi. Din evocări reţin faptul că Octavian Goga, la o asemenea întîlnire, i-a întrebat pe colegii lui maghiari „De ce nu-l convingeţi pe proprietarul vreunui castel să-şi ofere căminul parlamentului scriitorilor maghiari din România?“. Ideea lui Goga a prins şi astfel Kemény János, castelanul de la Brâncoveneşti, şi-a oferit locuinţa ca sediu al Societăţii literare „Erdélyi Helikon“, unde s-a şi lansat programul acestui tip de transilvanism. Apariţia trilogiei romaneşti a lui Bánffy Miklós este, în fond, urmarea acestei intenţii programatice. Pentru că aşa cum susţinea criticul Kuncz Aladár, Transilvania reprezintă „o Europă Centrală virtuală“, aşa încît „Nu se poate numi scriitor maghiar transilvănean acela care nu este la curent cu aceste mişcări literare paralele (cea română, a saşilor). Viaţa, pe care trebuie să ne-o ducem împreună, apropie una de alta aceste trei literaturi şi este cu neputinţă de evitat ca ele să nu exercite o înrîurire reciprocă, să nu stabilească între ele o legătură intrinsecă“.

Nu întîmplător l-am pomenit în acest context pe Octavian Goga. Pentru că, preocupat de o anumită situaţie conjuncturală de azi, primul text pe care l-am citit în almanah a fost tocmai de aceea superba tabletă pe care Ady Endre i-o dedică prietenului său Octavian Goga. E ciudat cum hazardul potriveşte adeseori lucrurile şi le dă un răspuns novicilor de azi – „ucenici de mateloţi“, cum i-ar numi dicţionarul lui Şăineanu – care, în loc să se ocupe de problemele nocive care apar în actualitatea noastră imediată, îşi găsesc de lucru să dezgroape cazuri literare deja clasate, întrucît judecate de mult în mod adecvat, profesionist, în istorie şi în istoria literaturii. Acestor novici le răspunde foarte bine tableta lui Ady Endre, arătîndu-le de ce Biblioteca Judeţeană din Cluj merită să poarte numele lui Octavian Goga. Reproduc textul lui Ady Endre, publicat aici, în almanah, în traducerea lui Adrian Hamzea.