Cristian Vasile, Românii şi războiul mondial

image description

În mai 2025 s-au împlinit 80 de ani de la încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, în Europa cel puţin, moment care a marcat înfrângerea Germaniei naziste. Au existat şi în România manifestări academice, aniversare ale acelui moment, însă aici voi vorbi despre evocarea în plan editorial a marii conflagraţii prin lansarea, în decembrie 2025, la salonul de carte Gaudeamus a unui volum cu totul special şi absolut necesar – Alina Pavelescu, Şerban-Liviu Pavelescu, Istoria orbilor. România în război, 1940-1945, Humanitas, Bucureşti, 2025, 760 pag. „Acel trecut are şi astăzi o influenţă asupra viitorului României“ – este un citat din introducerea volumului care a fost reprodus şi pe coperta cărţii.

Gheorghe Buzatu cu a lui „Şcoală“ istorică – alături de alţi cercetători improvizaţi – a mers până la a contesta Holocaustul şi a stânjenit scrierea onestă şi obiectivă privitoare la anii 1937-1945, interval istoric dominat de guvernări antisemite, pronaziste, autoritare, dictatoriale orientate spre extrema dreaptă şi fascism. Sigur că, în paralel, au existat şi alte voci, dar cu greu putem spune că ele au reprezentat ceea ce s-ar putea numi un mainstream cel puţin până la condamnarea oficială a fascismului autohton prin Raportul final al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului. Mult timp chiar scrisul profesionist a fost dominat, îndeosebi în anii 1990, de ceea ce a fost numit proantonescianism istoriografic. Atunci au răsărit în mai multe oraşe, ca ciupercile după ploaie, busturi ale mareşalului pronazist Ion Antonescu, iar artere municipale importante au fost botezate cu numele său. În siajul acestui gen de reconstituire vecină cu indecenţa, Mircea Vulcănescu a fost evocat cu frenezie îndeosebi ca filosof, sociolog şi economist, dar foarte puţin ca parte a guvernării antonesciene vinovate de genocid, iar Radu Gyr doar ca poet şi nu ca director general într-un Minister care recurge la epurare rasială. Au existat şi delimitări în raport cu sus-amintitul proantonescianism, vădite în lucrări bine documentate semnate de Dinu C. Giurescu, Dennis Deletant, Viorel Achim, Ottmar Traşcă, şi lista ar putea continua, mai ales cu cercetători de la Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului, Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor şi din alte institute academice.

Încă din timpurile pandemiei, Alina şi Şerban Pavelescu au reluat studierea acestei literaturi de specialitate şi au ajuns la concluzia că, dincolo de meritele incontestabile ale scrisului profesionist, acesta din urmă pare că nu a integrat pe deplin în naraţiunea sa memorialistica. Este vorba despre acel cor de voci subiective care evocă epoca Războiului mondial din perspective diverse. Prin urmare, au decis să exploateze cu prioritate acest gen de surse deschise, o decizie care probabil i-a intrigat la început pe cititorii iniţiaţi, familiarizaţi cu profilul biografic al celor doi autori: Alina Pavelescu, directoare adjunctă a Arhivelor Naţionale, depozitar al tezaurului documentar românesc, inclusiv din perioada conflagraţiei din anii 1940 (tezaur neexplorat suficient); şi Şerban Pavelescu, istoric militar, foarte bun cunoscător al surselor arhivistice (nu doar al celor despre conflictele armate). Realizatorii volumului au anticipat acest posibil semn de întrebare şi, în cuvântul înainte al cărţii, au ţinut să precizeze că: „Deşi cea mai mare parte a surselor care au stat la baza scrierii acestei cărţi sunt publicate, cunoscute şi, multe dintre ele, deja utilizate in istoriografia celui de-Al Doilea Război Mondial, elementul de noutate pe care îl aducem e că, pentru prima dată după ştiinţa noastră, le oferim acum şansa integrării în acelaşi tablou istoric. Cele câteva surse inedite le-am identificat în cursul cercetărilor noastre pe alte subiecte care ne-au preocupat, şi ne-au atras atenţia tocmai prin modul în care au fost, până în acest moment, fie neglijate, fie doar parţial exploatate“ (p. 16).

Soţii Pavelescu şi-au propus ca voluminoasa lucrare – de aproape 800 de pagini cu text dens, cu corp de literă mic – să fie un soi de puzzle de vieţi (trăite de-a lungul Războiului) care să contribuie la schiţarea „istoriei societăţii româneşti din spatele frontului“ (p. 9). Ei au realizat prin această carte o istorie socială a unei Românii aflate în criză, în descompunere (teritorială, morală etc.) şi care pe alocuri şi-a pierdut orice urmă de umanitate. La această imagine nu contribuie doar textul, naraţiunea impecabilă din punct de vedere academic şi literar, ci şi dimensiunea grafică, vizuală, de mare impact. Volumul este presărat cu numeroase fotografii şi reproduceri din ziare: rând pe rând se perindă, sub ochii cititorului, români care: execută salutul fascist (sau roman, carlist, cum vrem să îl numim); participă la ceremonii de elogiere servilă a lui Carol al II-lea, regele-dictator, sau de celebrare a regimului său autoritar; se refugiază din provinciile cedate ruşinos, fără luptă, în 1940, de către guvernarea monarhului ce pretinsese până atunci că va apăra fiecare palmă de pământ; omagiază statul naţional legionar pe străzile unui Bucureşti de nerecunoscut etc.

Dezgustătoare din punct de vedere moral sunt scenele cu expunerea publică la 22 septembrie 1939 a cadavrelor asasinilor premierului Armand Călinescu (p. 46); este imaginea unui stat pe cale de a se intitula „totalitar“ care ucide fără judecată nişte membri ai unei mişcări ea însăşi totalitară (Mişcarea Legionară), dar care are un sprijin popular, totul pe fundalul unei sinistre atmosfere de război civil. Mult mai greu de privit sunt fotografiile reprezentând secvenţa istorică a ceea ce a reprezentat Holocaustul, imagini cu Pogromul de la Iaşi, cu crimele atroce produse de „trenurile morţii“, cu români jefuind cadavrele concetăţenilor de etnie evreiască (p. 276) ş.a.m.d. Dincolo de caracterul odios, reprobabil în cel mai înalt grad al acestor imagini, autorii vorbesc şi despre o orbire a societăţii româneşti, ilustrată în volum şi chiar pe coperta cărţii cu o imagine sugestivă din anul 1942 reprezentând un grup de mari mutilaţi de la Centrul din Cernăuţi pentru Reeducarea Militarilor Orbi (p. 427). Evident, doar în plan secund e vorba despre pierderea vederii, importantă aici fiind accepţiunea de la figurat: o întunecare a minţii provocată de factorul politic, dar care cuprinde contagios multe segmente sociale.

Mi se pare semnificativ şi decupajul memorialistic operat de autori: Martha Bibescu, Emil Dorian, Gala Galaction, Alice Voinescu, Leonard Zăicescu sunt doar câteva dintre vocile convocate pentru a lăsa o mărturie relevantă despre epoca în care pare că Diavolul a coborât pe pământ şi a suspendat gesturile de umanitate. Eroii cărţii fac pactul cu Diavolul, fie că sunt intelectuali prinşi în succesiunea de regimuri politice antagonice, fie militari capturaţi de sovietici, fie oameni simpli care acţionează conformist, necugetat, sub diverse constrângeri.

Volumul soţilor Pavelescu nu este o carte uşor de citit, ci – din contra – se dovedeşte a fi o lucrare incomodă care a şi fost contestată (uneori cu ocazia lansărilor) de voci care pretind că vorbesc în numele „patriotismului“ românesc ultragiat de „rescrierea istoriei“ care, chipurile, aduce atingere identităţii naţionale. Jurnalişti şi politicieni expiraţi au acuzat volumul pentru „vina“ de rescriere violentă a istoriei care l-ar transforma într-o mostră de cancel culture, de „asasinare a culturii“ româneşti. Privind din perspectiva mai sus înfăţişată, acest volum remarcabil despre o epocă îngrozitoare îşi va fi atins scopul dacă astfel de voci patriotarde, antipatriotice, de fapt, nu vor fi luate în seamă, iar cititorii, care sunt şi alegători, îi vor marginaliza pe politicienii care asumă un discurs istoric găunos. Această naraţiune a lor este nocivă, selectivă, ignorând ororile comise pe teritoriul României (şi nu numai) în timpul ultimei conflagraţii mondiale, atrocităţi săvârşite de autorităţi statale, dar şi de oameni simpli.