Constantin Cubleşan, „Mina eram eu prin istorie“

Senzaţia că Hanna Bota se joacă, poetic, evident, cu viaţa sau, mai bine zis, în viaţă, cu sine şi cu elementele lumii în care se cuprinde, e covârşitoare. Nu ştie sau nu vrea să ştie de exprimarea tragică indiferent dacă motivul morţii îi apare prezent în trăirile pe care le evocă sau dacă neîmplinirile existenţiale o marchează. Mina – noi toate (Iaşi, Editura Junimea, 2025), recentul său volum de poeme, probează în totul această exaltată stare voioasă în care autoarea comunică cu lumea.

Cele vreo patruzeci de texte poematice cuprinse între copertele aceleiaşi cărţi reprezintă, de fapt, un amplu poem biografic (metaforic vorbind, autobiografic) al personajului Mina („Mina e soră cu Luna“), o sintetică închipuire parabolică în care se regăsesc personificate toate femeile lumii („noi toate“), urmărite în diversele etape ale creşterii (ale evoluţiei biologice), reconstituite prin angajamentele vitale cele mai banale, cele mai comune posibile: „Mina a învăţat să scrie“, „Mina aleargă după fluturi“, „Mina poartă tocuri înalte“, „şi-a colorat părul în roşu“, „Mina spală rufe“, „Mina a visat un vis“ etc., etc. Iar dacă doreşti, poţi cu uşurinţă să identifici în portretul Minei portretul poetei înseşi: „am întâlnit-o într-o zi…/ pasul săltat pe asfaltul fierbinte/ trupul subţire, fragil,/ părea că se frânge/ aşa cum se unduieşte/ cumpăna fântânii/ când scoate apă din/ miezul pământului (…)/ glezna subţire, visuri înalte/ fusta foşnind la fiecare urcare/ era ea, Mina/ era ea, noi toate/ eram eu/ urmărindu-mă/ prin istorie/ dând roată“ (am întâlnit-o într-o zi). Discursul liric are spontaneitate elegantă, urmând cursul unei factologii fals-baladeşti, pigmentată din loc în loc de meditaţii asupra vieţii în general: „în viaţa ce nestingherită/ înfloreşte/ printre spini/ şi mocirle/ în ţara asta/ în vremurile astea/ în care crezi că nimic bun/ nu se mai găseşte// dar iubirea nu depinde de spaţii/ nici de politici agresive, perverse/ nici de prea puţinele/ cărţi citite pe cap de locuitor“ (ea îşi vede ochii).

Ingenioasă este trecerea evocărilor Minei dintr-un anotimp în altul, dintr-o realitate obscură în vaporoasa atmosferă a basmului, ce poartă nostalgia trecutului în casa bunicilor: „era toamnă (…) ploile inundaseră oraşul pustiu/ iar cartierul cu blocuri cenuşii şi mărunte/ se umpluse cu bălţi şi noroaie/ cu frunze luate de vânt/ putrezind prin mocirle// a venit iarna/ înainte de vreme/ cu viscol/ caloriferele erau reci/ apă nu era în conducte/ dar/ în căsuţa bunicilor/ focul duduia în soba de tuci/ fata creştea într-o lună/ cât alţii într-o vară/ şi-o iarnă-mpreună“ (era toamnă). Şi tot aşa, după modelul basmelor tradiţionale, simte nevoia intercalării câte unui moment de adagio, alcătuit uneori din cânticele ca de colinde laice: „ninge, ninge ca-n poveşti/ flori de gheaţă la fereşti/ vino să ne cânţi tu fată/ şi din glasul de fecioară/ s-avem bucurie mare/ de cu zori şi până-n sară/ uită, uită de necaz// zăpezi albe pe izlaz“ (ninge), alteori cu iz de panseu subsumat: „moartea/ îşi păzeşte/ morţii/ mai mult/ decât viaţa/ pe cei vii (Mina a săpat o groapă).

E o poezie lejeră, dacă se poate spune aşa, concentrată pe portretizarea amabilă a eroinei: „şi-a pus părul cel verde crud/ ca nişte şuviţe de câmp/ jumătate copilă jumătate pământ/ alerga verzuie/ femeie-sălbăticiune/ şi toată câmpia era casa ei/ ca nişte gropi în care să cazi/ ca nişte piscuri ca să te-nalţi/ semene de exclamare/ se înşiruiau/ după formă, după culoare/ după caz“ (şi-a colorat părul în roşu). Eroina văzută astfel pare o zeitate recompusă din exuberanţă şi rigoare vitală.

Poezia Hannei Bota e construită programatic, urmând calea unor dezvoltări anecdotice de parcă ar povesti – de fapt, totul este relatat la persoana a treia –, narativitatea, condusă baladesc, spuneam, se reclamă ca o poezie de notaţie, segmente coagulate în ciclu, gradate pe evoluţia eroinei („Mina aleargă/ drumurile-s întortocheate şi lungi/ drumurile n-au fost ale ei niciodată/ mereu a alergat împinsă de alţii/ ba împiedicată/ străbătând iar şi iar/ căile altora (…) de m-aş opri/ de aş cădea sub o tufă la umbră/ de m-aş rostogoli/ într-un râu răcoros/ sub o salcie la odihnă/ oprire să-mi fie/ somn şi tăcere/ tăcere, mormânt“ (Mina aleargă).

Poeta îşi cunoaşte cu afecţiune eroina (e aceeaşi din volumul 33+3. Poemele copilăriei /2020), lăsând impresia unui ciclu de viaţă pe care îl străbate, urmărind cu priviri amuzante un destin, în interiorul căruia nu prea descinde, totuşi, un destin ce nu pare limitat de nici o convenţie socială, deşi pragurile acestora devin probe de trecere; factologia conduce angajamentele existenţiale ale construcţiei poetice. E un joc de adolescenţă, o lirică flamboaiantă, un exerciţiu de exaltare şi coloristică verbală.

Nonconformismul este coordonata pe care se înscriu toate volumele sale de până acum, de la Candidaţi pentru ploaia târzie (1994) sau Jurnalul unui nabi (2007) până în prezent, Hanna Bota păstrându-şi vigoarea unei adolescenţe permanente.