Nora Colţea, În marea trecere

„Trenul ruginit se pune în mişcare, s-a declanşat travellingul care înaintează spre moarte (…) cadenţa din Le Roi se meurt se suprapune ritmului roţilor.“

Lucian Pintilie

Specialist de netăgăduit în teatrul absurdului, regizorul Gábor Tompa se află, cu Regele moare de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, la a şaptea montare din Eugène Ionesco (data premierei: 11 martie 2026). Piesa a fost scrisă de Ionesco în anul 1962, premiera absolută avînd loc la Théâtre de l’Alliance Française, în viziunea regizorală a lui Jacques Mauclair.

Ca în Intrusa lui Maeterlinck, şi aici moartea pîndeşte, se insinuează încetul cu încetul, devenind (aproape) personaj. Decorul, conceput de András Both, pune în evidenţă acest lucru. Scenograful a creat un spaţiu al neliniştii, al angoasei, prin construirea a cinci corpuri masive, ce alunecă uşor pe roţi. Unul dintre ele este o oglindă enormă, iar cel din fundul scenei lasă să se vadă, dincolo de uşile ce se deschid la un moment dat, un schelet, purtînd pe umăr o mantie regală. Într-o altă scenă, acelaşi compartiment găzduieşte un WC impunător (semn al derizoriului unei existenţe măreţe, oare?).

În Între viaţă şi vis, Ionesco afirma că „toţi avem posibilitatea să devenim monştri. Monstrul poate ţîşni din noi… (…) Adică partea monstruoasă din noi poate deveni predominantă (…) are nenumărate chipuri, colective sau nu, izbitoare sau mai puţin izbitoare, evidente sau mai puţin evidente“. O ilustrează în Rinocerii. Regele Bérenger Întîiul stă în faţa oglinzii, unde apar ca în „ghicitură“, într-o imagine tulburătoare şi o lumină lăptoasă (minunate luminile create de Romeo Groza) chipurile celor din jur, toate semănîndu-i. El spune cu năduf, într-un acces de egoism monstruos: „Să moară cu toţii, numai eu să trăiesc veşnic, fie şi singur în pustietatea fără margini“.

Primul în scenă intră Guardul. El duce cu gîndul la Arlechinul din Cîntăreaţa cheală. Este îmbrăcat într-un maieu şi pantaloni murdari. Apoi, se echipează cu o manta şi un chipiu, pentru că „e frig aici“. Da, e frig şi nimic nu mai funcţionează. Zidurile se surpă, iar ordinele rămîn suspendate, neîndeplinite. Pereţii sînt nişte saltele din burete, printre care personajele pătrund în spaţiul de joc, ca şi cum ar intra prin crăpăturile tot mai pronunţate ale zidurilor, într-o mişcare de moluşte uriaşe (excelentă mişcarea scenică: Ferencz Sinkó). Pe tot parcursul spectacolului, zgomotul de construcţie care se surpă este obsedant, ameninţător.

• Regele moare de E. Ionesco, la Teatrul Maghiar din Cluj, în regia lui Gábor Tompa (Foto Bíró István).

Următoarea apariţie este aceea a Reginei Marguerite. Varga Csilla demonstrează cu asupra de măsură caracterul personajului: impetuoasă, impunătoare, majestuoasă, de o duritate de oţel. Ea poartă o rochie-leo­pard (de conducător inflexibil). Vine însoţită de Doctor, care nu-i iese din vorbă şi care, în interpretarea lui Váta Lóránd, încarnează cu atenţie încordată ideea de vînător concentrat la cele mai neînsemnate schimbări din starea de sănătate a pacientului regal. Haina de piele neagră şi cizmele înalte îl fac să semene teribil cu un ofiţer nazist. Mai are prins pe cap şi un fel de dispozitiv de urmărire, parcă, a sufletului.

Regina Marie, cea mult iubită de Rege, apare înveşmîntată într-o rochie de un alb ponosit, îndoielnic (se poate s-o fi purtat la nuntă), cu o perucă albă, care-i este smulsă la un anumit moment, într-un gest de răzbunare, cu multă furie, de fosta regină. Sentimentala Marie îşi arată iubirea slugarnică, încurajîndu-l mereu pe Regele care cade şi se ridică, cade şi se ridică. Se pare că el nu-şi poate însuşi nicidecum lecţia morţii. Într-un acces de omenie, Regele se arată interesat de existenţa servitoarei Juliette. În rochia ei nisipie, zdrenţuită şi prăfuită, Juliette are parte de interpretarea plină de avînt a tinerei Hannah Daradics. Ea pare o flacără ce se învîrtejeşte în jurul celor pe care-i serveşte şi, în special, al Regelui.

Ervin Szőcs este Regele unui regat aflat în cădere liberă (ducînd cu gîndul la un alt monarh, un monarh-clovn, Romulus cel Mare). Evoluează, mare parte a spectacolului, într-o pijama şi un halat (totuşi) de mătase, care mai păstrează imprimat, ca semn al regalităţii, un fel de blazon. Intrarea în scenă, prin pereţii moi, foarte flexibili – poate concepuţi aşa pentru a nu-i permite bolnavului să-şi facă rău, pentru a-l proteja, dar şi pentru a face mai uşoară pătrunderea într-un spaţiu de dincolo – se face pe acorduri de muzică imperială. Ca şi cum ne-am afla la o ceremonie de înscăunare de la Versailles (extraordinară muzica lui Boros Csaba, care ne-a obişnuit, de acum, cu sonorităţile compoziţiilor lui aproape mistice). Este adus în scenă un fel de tron, adică un scaun cu rotile. Regele primeşte, în loc de hlamidă, o cămaşă de forţă, iar pe cap, în loc de coroană regală, electrozi pregătiţi pentru electroşocuri. „Regele cade, regele moare. Regele se ridică… Trăiască regele!“, anunţă Guardul, care, la un moment dat, nu-i mai poate îndeplini ordinele, înmărmurind cocoţat pe o cutie transparentă, pe care o poartă mereu în spate şi în care se pot vedea două păpuşi (sculptor păpuşi: Ilona Varga-Járó). Ferenc Sinkó este o apariţie care nu-ţi iese din minte în acel Guard al cărui limbaj devine tot mai dezlînat, pe măsură ce sîngele îi îngheaţă în vene.

Acum neputincios, Regele fusese odată un mare om. Lucrul apare consemnat în albumul-dosar cu titlul Bérenger, cu multe poze, pe care Guardul, răsfoindu-l, enumeră creaţiile, invenţiile, inovaţiile, scrierile lui. „A clădit Roma, New-Yorkul, Moscova, Geneva. A întemeiat Parisul. A scris Iliada şi Odiseea“. Iar acum nu-şi mai poate aminti ce e acela un automobil. Sau un cal.

Una dintre imaginile de neuitat este aceea dintre Rege şi Regina Marie, care mînuieşte cu pricepere o păpuşă de mari dimensiuni, pentru regele ei, decrepit şi re-căzut în copilărie. Csilla Álbert creează o Regina Marie de o sensibilitate aparte, care îl înconjoară pe Regele ei cu multă atenţie şi devotament.

Dar tot dragostea dintîi se dovedeşte cea mai puternică. Marguerite şi nu Anne îl ajută să păşească pe drumul veşniciei. Bérenger îşi leapădă costumul. Porţile cele mari din fundul scenei/lumii se deschid şi vălătuci de nori inundă sala, în timp ce Regele, păşind lent, intră în Moarte, însoţit şi călăuzit de cuvintele rostite cu o iubire infinită, caldă, învăluitoare, de regina Marguerite.

Regele moare mi se pare a fi o prelungire a acelui, i-aş zice, poem al morţii, tulburător şi aproape imposibil de prins în imagini, spectacolul-trăire: I am the Wind. Gábor Tompa a izbutit să surprindă cu o limpezime de cristal o „distrugere cosmică“, o derulare a unei „întregi vieţi“. Regizorul conchide: „Asta e tot ce există în viaţă, o scînteie“.