Două perspective: alchimică şi nomistă

• Claudiu Ptolemeu.

Dacă e să dăm crezare lui Diogene Laertios, Pythagoras ar fi folosit primul termenii: cosmos şi filosof. Dacă spunem că valoarea unui filosof este dată de logosul său, atunci cele două noţiuni, cosmos şi logos, prin multiplele lor semnificaţii – filosofice, ştiinţifice, filologice, estetice, etice şi religioase –, par să încerce depăşirea limitelor la care poate aspira cunoaşterea umană. Antinomiile, rezultate din interpretarea celor două noţiuni, sunt grăitoare privind limitele intelectului nostru.

Perspectiva alchimică

Încă de la începuturile ei, Alchimia, prin înseşi două dintre cele patru surse majore ce i-au stat la temelie (Filosofia greacă, Magia, Mistica, Astrologia) şi-a îndreptat atenţia asupra Cosmosului: Filosofia greacă şi Astrologia.

Viziunea asupra Cosmosului, în înţelesul pythagoreic al termenului, de univers ordonat şi armonios („împodobit“), a fost preluată de alchimie, prin modelul aristotelic, modificat în timp cu influenţe gnostice şi iudeo-creştine, astfel încât, în alchimia medievală europeană, se poate vorbi de un model cosmogonic: universul creat de o emanaţie a unei lumi arhetipale, necreate, care-şi avea originea în Creator. Se menţinea ideea gnostică a degradării lumilor, pe măsura depărtărilor de modelul arhetipal, dar intrau în sistem doar trei lumi: Arhetipul (Creatorul), Macrocosmosul (Universul, Cosmosul propriu-zis) şi Microcosmosul (Omul). Deşi în alchimie cele două Cosmosuri – Macrocosmosul şi Microcosmosul – sunt prezente ca analogii esenţiale, ne vom referi, în cele ce urmează, numai la Macrocosmos, Cosmosul propriu-zis.

Din Haosul primordial, nediferenţiat (materia primară), emanaţia de Lumină, care a pătruns în el, a condus la separarea celor patru elemente cosmice, care îşi vor căuta „locurile naturale“: Pământul, cel mai greu şi dens, în centrul Cosmosului, apoi Apa, Aerul şi Focul, cel mai uşor şi rarefiat, fiind cel mai periferic faţă de Pământ. În mişcarea lor, elementele au format, prin combinări în diferite proporţii, corpurile cosmice şi cele terestre. Această aşezare „naturală“ a elementelor era explicată de gnostici prin faptul că emanaţia de Lumină, cu cât se îndepărta de Creator, îşi pierdea din subtilitate şi spiritualitate, devenind tot mai densă, mai opacă şi mai inertă, ajungând în final preponderent materie. Astfel, actul de Creaţie este în sine un act de decădere.

Dintre sistemele cosmologice cunoscute de alchimişti – egiptean, caldean, platonician şi ptolemeic – (cel tychonian şi copernican au apărut prea târziu, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea), cel al lui Claudiu Ptolemeu a avut cea mai largă circulaţie, fiind acceptat ca real. Conform acestuia, Pământul, aflat nemişcat în centru Universului, era demarcat de traiectoriile perfect circulare ale celor şapte planete. Privind de pe Pământ bolta înstelată a cerului, pe prima sferă, cea mai apropiată, se rotea Luna, apoi Mercur, Venus, Soarele, Marte, Jupiter şi, în fine, Saturn. Urma sfera stelelor fixe, incluzând Zodiacul, formând o lume pură, incoruptibilă, după care Empyreul (focul eteric).

Sfera lunară împărţea Cosmosul în două: zona sublunară, în care se afla Pământul, o lume a fenomenelor (aparenţelor), a transformărilor continue şi a coruptibilităţii, respectiv zona supralunară, lumea eternă şi incoruptibilă a sferelor planetare şi stelare. Aceasta era imaginea Cosmosului văzut de alchimişti: un Univers sferic, staţionar şi închis (finit).

Creaţia acestui Cosmos, chiar dacă nu toate variantele vorbeau la fel, a constituit modelul exemplar în realizarea Marii Opere (obţinerea pietrei filosofale) de către alchimişti: „La început Dumnezeu a creat toate lucrurile din nimic, dintr-o masă confuză, din care a făcut o separare clară, în şase zile. Va trebui să fie astfel şi în magisterul nostru“, repetau cei care porneau în căutarea pietrei filosofale. Însăşi Tabula Smaragdina, codexul de căpătâi al alchimiştilor din toate timpurile, era considerată a fi o codificare secretă a fabricării pietrei filosofale, după modelul Creaţiei Lumii.

Marea Operă trebuia să se realizeze deci printr-un proces analog celui prin care a fost creat Universul. Respectând proporţiile, alchimistul era în postura unui creator: din masa tenebroasă şi haotică a materiei primare (massa confussa) trebuia să se obţină miraculoasa piatră de esenţă spirituală.

Analogia cu Creaţia Lumii viza şi vasul ermetic al alchimiştilor, aşa-zisul Oul Filosofic, care trebuia să aibă formă rotundă, pentru a imita forma Cosmosului sferic sau a Oului primordial, concepţie regăsită deja în alchimia greacă.

Configuraţia şi influenţa astrelor asupra modului de conducere a Opusului alchimic erau considerate decisive, ca de altfel şi în multe alte domenii ale existenţei umane. Tabula Smaragdina consfinţea doar, în maniera sa ermetică, această legătură organică dintre Cosmos şi Opusul alchimic, dintre „cele de sus“ şi „cele de jos“. Toate operaţiile aveau perioade faste de realizare, sub anumite semne zodiacale, iar „identitatea“ dintre cele şapte planete cereşti şi cele şapte metale terestre era evidentă chiar şi prin simbolizarea lor. Această omologie cosmică între Cer şi Pământ este explicată de Paracelsus, în felul său specific: „în Cer există un asemănat ce are asemănătorul său pe Pământ, şi pe Pământ există un asemănat ce are asemănătorul său în Cer; Saturnul ceresc nu ar putea deloc să domnească pe Pământ, dacă n-ar fi şi un Saturn terestru; şi în locul în care el există, el exaltă; cu toate acestea, nu există doi saturni, ci unul singur. Cel de pe Pământ este hrana Saturnului cresc şi acesta din urmă serveşte ca hrană pentru Saturnul terestru“.

În fine, o paradigmă exemplară a interferenţei dintre credinţe tradiţionale, privind migraţia sufletului în Cosmosul mare şi Alchimie, este chiar acest model al sufletului pelegrin, aplicat materiei, din alambicul alchimistului: la naştere, sufletul, coborând de la Creator, străbate Empyreul, apoi Cerul stelelor fixe, pentru a ajunge în sferele celor şapte planete, începând cu Saturn şi terminând cu Luna, cea mai apropiată de Pământ.

Sufletul, ca înveliş al spiritului pur, coborând prin sferele planetare, primeşte de la acestea calităţi benefice şi defecte, în zona sublunară, întrupându-se într-o persoană. Iar la sfârşitul vieţii, sufletul, eliberându-se din „închisoarea trupului“, tinde să se ridice spre Creator. În „schema alexandrină“ a lui Plotin, procesul de îndepărtare de esenţa Fiinţei (apostrophe, descensio), asociat Creaţiei, este echilibrat de întoarcerea la Fiinţă (epistrophe, ascensio), răscumpărarea, mântuirea.

Sufletul, „încărcat“ cu faptele sale bune şi rele, dobândite pe pământ, va încerca să se ridice: cu cât este mai greu (încărcat de păcate) se va ridica mai puţin, străbătând doar primele sfere, pentru a recădea pe Pământ, spre o nouă întrupare (metempsihoză), necesitând o purificare, procesul repetându-se până când sufletul va deveni pur, uşor, apt spre a străbate cerurile planetare şi a fi primit de Creator.

Această viziune, de o remarcabilă anvergură şi putere de seducţie, a fost transferată de alchimişti aspra materiei, considerată însufleţită, spre a-i „extrage“ spiritul, cea de a cincea esenţă (quint essentia).

Alchimistul vedea în athanorul şi alambicul său procesul universal, de urcare şi coborâre a sufletului, materializat în esenţa distilată, care devenea mai pură, cu cât urca mai sus, în vasul de distilare, sau dimpotrivă, cobora, prelingându-se pe pereţii acestuia, dacă nu era suficient de pură, pentru a intra în blazul de distilare, în vederea unui nou ciclu. În acest mod, alchimiştii au descoperit şi au obţinut numeroase substanţe necunoscute înaintea lor şi au inventat procedee şi aparate care vor deveni moşteniri ale chimiei şi farmaciei.

Aşadar, dacă Universul, Cosmosul, îl găsim ca model nelipsit, în Opusul alchimic, Logosul îl descoperim sporadic şi de cele mai multe ori „îmbrăcat“ alegoric. Logosul, ca raţiune divină, este cel care intervine în actul de Creaţie a Lumii, este Lumina care pătrunde în Haosul primordial, separând cele patru elemente. Tabula Smaragdina (art. 3) ne spune că Lumea a fost creată de Dumnezeul Unic, prin meditaţie (meditatione), adică prin gândirea Sa, prin Logos, lucrurile fiind făcute conform celor gândite.

În teologia creştină, însuşi Iisus Hristos este întruparea Logosului.

Având aceşti doi piloni de bază, alchimia sapienţială se remarcă prin aspectele sale mistice, relevant pentru noi fiind paralela făcută între lapis (piatra filosofală) şi Hristos. Această paralelă, relevată în mod convingător de C.G. Jung, ne arată că este vorba despre o analogie, sugerată de autori mai vechi, ca Raymundus Lullus, Petrus Bonus, Georgius Riplaeus şi chiar transilvăneanul Nicolaus Melchior Cibinensis (din Sibiu) în secolul XVI.

Piatra filosofală, piatră glorioasă, „piatră care nu este piatră“, reprezenta pentru alchimistul sapienţial „materializarea“ aspiraţiilor sale, aptă să transmute un om vulgar, decăzut, îngreunat de păcate, într-un om pur, înţelept, nobil spiritual. „Mesajul“ lapisului era însuşi mesajul lui Hristos.

Perspectiva nomistă

Filosofia nomistă, mai exact epistemologia nomistă, are la bază un sistem de patru axiome, care, odată acceptate, conduc la o serie de propoziţii primare şi secundare, „delimitând“ sfera Existenţei (dominată de nomos – lege) de sfera cunoaşterii (reprezentată de nous – spirit).

O primă aplicare a „filtrului“ nomist în încercarea de susţinere a antinomiilor kantiene ne sugerează că antinomia întâi – Lumea este finită sau infinită – ar avea soluţia: Lumea este finită. Aşadar, Cosmosul, Universul, ar fi un „întreg“ înscris în limitele sale nedefinite, care, spaţial vorbind, oricât de imense ar fi, nu sunt infinite.

Ştiinţa, prin reprezentanţii ei din toate timpurile, a oscilat între acceptarea unui Univers finit, respectiv infinit; azi, în principiu, datorită distanţelor incredibile, prin extrapolare, Cosmosul pare infinit.

Consecvenţa religiei în credinţa într-un Dumnezeu Unic, Spiritual şi Infinit (să nu enunţăm decât câteva dintre „atributele“ sale), trimite şi ea la un Cosmos finit, ca fiind creaţia Lui şi ca atare, neputându-i fi „egal“ prin infinitate.

Pentru nomism, Cosmosul sondabil este limitat nu numai în spaţiu, ci şi în timp, aceste două „categorii filosofice“ existând doar acolo unde există materie şi mişcare. Mai mult, spaţiul şi timpul sunt determinate şi de număr (de multiplicitate), simbol prin care intelectul nostru reprezintă finitul (în nomism, spaţiul este determinat de materie şi număr, iar timpul, de mişcare şi număr).

În timp, Cosmosul este mereu altul, probabil pulsatil, căci există mişcare în „interiorul“ său, iar timpul este mereu altul, cu fiecare Cosmos nou.

Neexistând un punct referenţial real (punct de reper fix) la care să raportăm evoluţia Cosmosului, ideea infinităţii lui în spaţiu şi timp este iluzorie. Relativitatea, la dimensiunile lui, este evidentă.

Doar omul, în setea lui de a-şi depăşi condiţia proprie, realizează ideea de infinit.

Nomismul nu face trimitere directă la Logos, ca judecată şi raţiune divină manifestată prin Cuvântul creator, întrucât are ca obiect nomosul, natura cu legile ei, dar, indirect, prin nous, Logosul aparţine sferei Cunoaşterii (a conştiinţei). Este sfera ideală a infinitului, eternităţii spiritului şi libertăţii din noi, prin care realizăm ideea de Divinitate.

Logosul, deşi aparţine sferei cunoaşterii, „impregnează“ deplin sfera realului, a nomosului, se cufundă în ea, dar nu se confundă cu ea.