Mircea Moţ, O antologie Mihai Ursachi

În volumul antologic Pajiştea rotundă din vârful unui ac (Editura Ştiinţa/Junimea), Lucian Vasiliu reţine din creaţia lui Mihai Ursachi poeme care confirmă ceea ce critica literară a considerat caracteristic autorului. Mihai Ursachi este „un poet cultivat şi subtil, la care lecturile nu distrug naturaleţea expresiei, ci o sporesc, îmbogăţind imaginaţia“, pentru a-şi ascunde „emoţia în superb fastuoase imagini“ (Nicolae Manolescu), în egală măsură un „vânător al realului“, „sacerdot al lui Hermes, dotat pentru poezia speculativă“ (Ştefan Augustin Doinaş), nu în ultimul rând, scriitorul a cărui originalitate este de căutat „într-o profundă trăire a convenţionalităţii poetice“ (Mircea Iorgulescu).

Semnificativ pentru felul în care poetul înţelege/ acceptă relaţia cititorului cu imaginarul poeziei este Ad lectorem: „Întâia oară vei vedea/ şi vei pleca şi vei uita;/ ci înc-o dată dacă vii/ vei auzi şi vei trăi;/ a treia oară-ai să rămâi“. Cunoaşterea poetică implică trei momente. Rezervat privirii şi perceperii fenomenalului supus evanescenţei, primul moment este urmat de o etapă ce solicită auzul ca acces la echivalentul sonor (şi pur) al realului, urmând fixarea şi deplina identificare cu universul poemului.

Poetul adoptă o atitudine detaşată faţă de el însuşi, într-un autentic spectacol al textului, nelipsit de ceremonial: „Eu sunt ambasadorul Melancoliei,/ şi iată,/ mult prea duioasele mele scrisori/ de acreditare“ (Solia). Menţionatele Melancolie, Singurătate ori Tristeţe marchează poezia, precum în Prima scrisoare: „Noi, Padişahul/ întregii Melancolii,/ Împărat al Singurătăţii de Sus şi de Jos,/ stăpânitor/ absolut al Regatului Dor/ şi Prinţ Senior/ al Tristeţii,/ dăm ştire la toţi ca să fie cu luare aminte/ către solia trimisului nostru numit Menestrel.// Dată azi în cetatea Mâhnire“. Pentru ca în A doua scrisoare, poetul să insiste asupra unei limbi a melancoliei: „Fiind scrisă în limba melancolică, cu caractere insesizabile, scrisoarea se adresează numai celor care pricep de la sine această limbă“. Textul poetic este creaţia unui alchimist care nu omite motive poetice şi religioase, într-o rostire singulară : „Era un castel înecat în verdeaţă/ pe porţile negre sculptat un dragon/ părând că de întotdeauna veghează/ să nu intre lume străină’n donjon.// Veneam de departe, albastru derviş,/ şi ostenit după şirul de ani,/ purtam pe veşmânt şi pe frunte înscrişi/ versete din Pali şi psalmi din Coran.// Eu nu căutam nicăierea nimic,/ se auzea de prin crânguri de roze/ cântarea ciudată a lui Laostic,/ pierdut în adâncă şi blândă hipnoză./ Desculţ şi purtând o cunună de pai/ de rogoz, m-au chemat musafir/ (era chiar în ziua de Sfântu’ Mihai)/ la prânzul cel mare de după Turnir.// Dar eu am tăcut şi-am plecat mai departe,/ şi fără să trec pe sub porţile vechi,/ eu însumi, pe veci încifrata mea carte,/ un cântec de vis îmi suna în urechi“. (A treia scrisoare. Balada lui menestrel, care bătu pân acolo drum de multe vieţi. Ci n-a fost vrednic să treacă de poartă şi să aducă solia). Motiv literar, jocul devine un joc al textului: „Iubito, hai să ne jucăm/ de-a Ildiko şi de-a Attila./ Acesta’i cortul meu de blăni/ în care te-am adus cu sila.// Dar jocul nu’i adevărat,/ vedem fantasme ca nebunii,/ a fost odată-un împărat./ Nuntaşii-aceştia nu sunt hunii./ Iubite, oare pentru ce/ e-atât de roşu acest fluviu?/ Şi numele lui care e?/ Iubito, acesta e Danubiu.// Iubite, oare fraţii mei/ dorm liniştiţi în roşii ape?/ Şi oare tata e cu ei?/ Iubito, vino mai aproape.// Iubito, toate au trecut,/ să’ţi spun un vis din multe vise:/ dar mai întâi să te sărut,/ căci toate uşile-s închise.// Părea că-am fost copii cândva/ în verdele Septentrion/ şi doica noastră ne citea/ din cartea lui Marcel Brion.// Că ne jucam un straniu joc,/ un joc cu flăcări şi cu sânge;/ iubite, dă’mi acum te rog/ pumnalul tău, ceva mă strânge.// Să ne jucăm un joc frumos,/ce se va scrie în istorii…/ Deasupra pustei colbul gros,/ şi lung se tânguie cocorii“ (Jocul).

Pe Mihai Ursachi îl defineşte în ultimă instanţă acea „superioritate intelectuală, nu metafizică“, cum scria I. Negoiţescu, ceea ce nu este deloc în defavoarea unui poet la care nu „ideea“ în sine atrage atenţia, câtă vreme aceasta este o componentă a textului cu subtilitate finalizat: „Pythagora: Menire înaltă, dumnezeiască ţi a fost hărăzită,/ privirile tale’s asemenea Timpului./ Deci iată, de azi, o Zamolxis,/ eşti slobod să pleci unde vrei;/ Destinul făcut’a ca eu, muritorul,/ stăpân peste ce’i veşnic să fiu.// Zamolxis: O fiu al lui Hermes, care în Aithalides/ te’ai întrupat, şi sufletul tău, călător a trecut/ prin Euphorbos şi Hermotimos/ şi’n cele din urmă în Pyrrhos, pescarul din Delos,/ tu Cavaler al Triunghiului,/ crezi oare că scitul/ se va slobozi de sub tirania Ideii?“ (Pythagora şi sclavul său divin, Zamolxis). Atitudinea faţă de poezie trădează acea „nedezminţită distanţă“ la care se referea I. Negoiţescu, atitudine ce nu are nimic în comun cu spectacolul postmodernist, ci întăreşte ipostaza poetului lucid, care, scriind poezia, lasă la vedere secretele meşteşugului său: „Vezi-ţi de treabă, Ursachi,/ şi renunţă odată la obişnuinţa vicleană a poeziei./ Tu care în adolescenţă/ ai vrut să te faci oier, apoi/ funcţionar la Piscicola, tu care ţi-ai amăgit/ insomniile cu sanskrita, cu Schlegel, cu Bopp,/ pentru ce persecuţi tipografii, zeţarii, amicii,/ oamenii cei cumsecade (criticii literari nu contează –/ sunt mult prea şireţi/ ca să citească vreodată ceva)./ Iată, din nou ai mai scris un poem,/ te-ai mai tras încă o dată pe sfoară, mai bine/ te-ai face copac, boiler electric sau varză.// Termină naibii“ (Autointerviu). Un text precum Flanela nu contează ca un poem al obiectelor modeste, ci prin jocul programatic al unui autor care suprasolicită expresiv, pentru a insista apoi asupra des-facerii, a drumului invers, „demitizator“: „Îţi aminteşti desigur flanela violetă,/ flanela aceea sublimă pe care o îmbrăcasem/ în cea mai frumoasă din serile noastre;/ despre care spuneai că îmi şade/ ca o armură de smalţ, ştii tu, în seara/ când ne porniserăm împovăraţi de garoafe şi iasomie/ către Ierusalim… Când madam Zambilovici/ ne-a dat câte două tartine (ca să avem pe drum)/ flanela pe care apoi am adus-o/ fluturând ca un steag zdrenţuit în războaie,/ pe care apoi am purtat-o/ cu frenezie pe trupu-mi uscat de hangiu,// până ce-a fost absorbită prin pori şi s-a asimilat/ în toate celulele trupului meu,/ şi în schelet,/ iar ţesătura ei sclipitoare a devenit un ţesut./ De ce încerci să negi,/ de ce pretinzi că nu ştii ce flanelă,/ ce seară, ce Ierusalim şi aşa mai departe?/ De ce vrei musai s-o pipăi, s-o vezi,/ să o dezbrac, tocmai acuma când nu se mai poate,/de ce pretinzi că n-a fost nici o flanelă,/că nu mă vezi, că nu mă simţi, că nu mă recunoşti?“ În interiorul poemului, la Mihai Ursachi se consumă o interesantă experienţă a unui poet care supune în fond realitatea şi moartea unei semnificative probe a limbajului: „Privighetoare de noapte,/ priveghiul din urmă, cu ţipete jalnice,/ rotund privitori (mare veghe la turn),/ ochii cei galbeni ai privighetorii// de noapte../ – Vae vae cucu victis,/ Benedictus, Benedictus,/ toată moartea e un strip-tease!“ (Benedictus). După cum limbajul, simplu în aparenţă, atrage spre sensuri grave salvarea obiectului de povara utilului: „Un om din Tecuci avea un motor/ dar nu i-a folosit la nimic“.

O lectură atentă ar putea reţine titlul antologiei, Pajiştea rotundă din vârful unui ac, ca fiind emblematic pentru o poezie al cărei univers, în aparenţă concret şi imaterial, ca pajişte rotundă, delimitându-şi interiorul, este rezervat imaterialului punct al spiritului ascuţit al poetului.